Spre o realitate extratextuală

Etichetat și discutat ca fiind „povestea/radiografia unei generații”, noul roman al lui Florin Lăzărescu, Noaptea plec, noaptea mă-ntorc (Polirom, 2021) se înscrie în seria cărților care doresc să redea o imagine cât mai veridică a societății românești contemporane. Fapt nu foarte surprinzător dacă avem în vedere scrierile trecute ale autorului, scrieri care gravitează în jurul socialului. 

Tendința de a crea personaje atât individuale, cum e în cazul de față protagonistul, Pavel Iovan, cât și colective, cum ar fi țăranii din Cât de aproape sunt ploile reci, romanul lui Bogdan Coșa, și de a surprinde fapte tipice pentru societatea românească se integrează într-o direcție tematică la modă în ultimul deceniu: „moștenirea” trecutului oferă o miză și un material considerabile în exploatarea prezentului: tranziția spre capitalism este umbrită de perioada comunistă, incluzând îndeosebi diferențele de mentalitate dintre vechea generație (cea care a prins comunismul) și noua generație (postcomunistă), adaptarea celor vechi la noile cerințe, contrastele dintre mediul urban și cel rural, familii cu minim un membru plecat la muncă în străinătate sau situația (post)industrială sunt doar câteva elemente generale ce animă cărțile care se bazează pe acest pilon. Astfel, Florin Lăzărescu vine cu un roman care le înglobează pe toate câte sunt enumerate mai sus, și nu numai, în decursul a doar două sute de pagini. Despre Florin Lăzărescu știm că este un „povestaș”, un autor care, înainte de toate, caută să-și susțină povestea prin metode și tehnici care să nu ingurgiteze firul principal, dar care să pună la treabă atenția cititorului, întrevăzută fiind și latura cineastă a prozatorului ieșean. Cu toate acestea, în noul roman, povestirea decurge linear, fără planuri paralele ori alte scheme identice, practicându-se cu succes un minimalism acut din toate punctele de vedere.  

O zi din viața unui navetist

Noaptea plec, noaptea mă-ntorc prezintă o zi (nu una oarecare) din viața lui Pavel Iovan, un muncitor în construcții, care face naveta din satul său către Iași pentru a merge la muncă. Așa cum anticipează titlul, Pavel se trezește cu noaptea-n cap (ora 04:00), pentru a prinde trenul către oraș, și se întoarce acasă când se înserează. Ajuns la vârsta de 59 de ani, muncind de la 15, el dorește să se pensioneze anticipat. Motivele/cauzele sunt semnalate încă din primele pagini; oboseala acumulată de-a lungul anilor de muncă, semnele de îmbolnăvire, tratamentul pe care-l primește din partea colegilor mai tineri, care îl brutalizează mereu cu glume grosolane, și, proba de rezistență, birocrația care stă în calea împlinirii cât mai grabnice a țelului său. Eroul este plasat în continuare în zona pericolului sau a fatalității cotidiene: traversarea șantierului fără echipament de protecție, stresul că i s-ar putea reduce din salariu fiindcă a întârziat conturează un personaj fragil. Poreclit nea Mistrie, toate datele problemei îl indică pe Pavel ca fiind un personaj simplu, onest, empatic, singurul om de încredere pe care șeful îl are pe șantier, un om ce nu ține pasul cu schimbările din cauza muncii zilnice (deține card bancar fiindcă este obligat de la job și nu utilizează telefon), un om cu o optică socială limitată la traiul personal.  

La nivel compozițional, romanul este alcătuit din 34 de capitole scurte, scrise concis, dispunând de un narator heterodiegetic și omniscient iar dialogurile personajelor (mai bine spus, discuțiile lui Pavel cu celelalte personaje) predomină cartea, fără prea multe indicații din partea naratorului, cu tăieri bruște, cum la fel de brusc își schimbă personajele starea pe parcursul conversației, momente când inserțiile cineaste sunt vizibile. Deși vorbește mult, extrem de mult, scurtele monologuri interioare (șarjarea tehnicii fluxului de conștiință)  ale lui Iovan sunt o extensie ale dialogurilor cu ceilalți întrucât muncitorul „preferă” să păstreze pentru sine unele remarci, îndeosebi în conversațiile cu cei din familie, fapt ce ar putea denota lipsa de comunicare sau relația cam precară pe care o are cu soția și cu cei doi copii (o fată studentă  și un băiat care lucrează la o agenție de publicitate), fapt firesc având în vedere viața și grijile navetistului. Totuși, Pavel mai are un nărav: minte. Îl minte pe Dudu, colegul care-l batjocorește pe șantier, că i-a adus vin, îl minte pe șef că se duce în pauză după medicamente, recunoaște că a mințit la interviul de angajare (fapt aparent banal, dar care, pentru el, are o semnificație ridicată) – secvență destul de ridicolă dacă avem în vedere că i se confesează unui străin care nu înțelege româna – se ferește din calea adevărului atunci când este pus concret să se înfrunte cu el. Singurul lucru concret pe care îl realizează rămâne munca sa, „concret”, pentru el, echivalând cu „palpabil”: „- `Ai! `Ai! `Ai! Cât mine?! Pentru bătut cu degetele la calculator? Eu fac ceva concret, torn mortar, fac scări, pun faianță. Rămâne ceva de pe urma mea pentru banii ăștia.” (p. 108). Iar incapacității nepriceperii abstractului i se adaugă frica și ura față de instituții, ai căror membri sunt etichetați ca „hoți”. Bancherii sunt hoți, funcționarii statului sunt hoți. Însă optica socială al lui Pavel se reajustează cu cei de teapa lui, cu care empatizează: nașul ia mită fiindcă trebuie să aibă și el din ce să trăiască, nu?.

Debitul verbal  (remarcat de majoritatea personajelor cu care intră în contact) de care dispune Pavel pare să nu aibă limite. Astfel, există secvențe ce se îndreaptă către un ridicol involuntar, prin realism satiric și comedie neagră, creat de faptul că el trebuie să verbalizeze continuu. Situația cea mai inedită și reprezentativă în acest sens este când Pavel rămâne cu Yen, un muncitor vietnamez care nu știe română și căruia trebuie să-i explice ce și cum să facă, demonstrând, astfel, că își exercită cu pricepere meseria. Vietnamezul dă semne că înțelege ceva doar când românul gesticulează, dar, în pauza de țigară, tresare ca dintr-un somn adânc la auzul manelei lui Adi Minune, Așa sunt zilele mele.  Iar Pavel începe o serie de întrebări diverse la care tot el răspunde: „Mai purtați pălării din alea țuguiate, de paie? S-a terminat războiu` cu americanii? A căzut și la voi comunismu`? (…) Și voi mâncați mult orez, ca chinezii, nu?” (pp. 155-156) 

O lume pestriță

Deși romanul e unul de întindere mică, mobilitatea naratorului este solicitată și utilizată cu îndemânare, vocea fiind una cât se poate de matură și de distantă față de întâmplarea destinului lui Iovan. În poveste sunt integrate spații și medii diferite, fiecare venind cu micropovestirea sa. Dar Lăzărescu, mizând pe satiric, umor, însă și pe un absurd al situației de cele mai multe ori (de pildă, asistarea la „teatru” sau interviul de angajare), le glisează cu ușurință într-un timp și spațiu textual mici, infuzând dinamism și spontaneitate acțiunii romanului. Interconectarea tuturor mediilor, pe care prozatorul le cunoaște foarte bine, cu tot ce aduc ele, oferă, în primul rând, un adevărat spectacol lingvistic: între mirajul descoperirii progresului tehnologic al lui Pavel, limbajul de șantier (injuriile și glumele), jargonul corporatist, romgleza tinerilor, comunicarea cu muncitorii vietnamezi, reverberațiile religioase ale mesianicului Alex, nepotul lui Pavel, meniul de la un restaurant cu specific vegan nu pare a exista nicio diferență deranjantă pentru ochiul cititorului. Ele sunt integrate simplu, cu naturalețe, punându-se accent pe firescul lor în existența cotidiană, neavând dorința de a șoca prin vreun registru, păstrând mereu o distanță potrivită față de ele. Pentru Pavel, în schimb, ele sunt sesizabile, în măsura în care se confruntă cu ceva străin lui. Relevant e dialogul pe care îl are cu un tânăr corporatist și din care reiau doar o mică parte: „ – Ai noroc, dacă nu glumești. Deci la noi ar fi un job de cleaning operator. / – Aaa, pe limbi străine nu mă bag, nu știu. Numa rup ceva rusă – oveț, adică oaie, sabaka, dică câine, serp i molot, adică seceră și ciocan -, ce-mi aduc aminte de la școală. / David îl liniștește. – Stai, nene, că nu e ce crezi. Cleaning operator, adică avem un post de îngrijitor, femeie de serviciu, cum era pe vremea dumitale.” (pp. 109-110).  

Și totuși, într-un final, salvarea lui Pavel este posibilă, măcar pe termen scurt, și vine din partea familiei, cea pentru care eroul s-a sacrificat de-a lungul vieții sale. Fiica și unul dintre nepoți se ocupă de Dudu iar fiul îl scoate în oraș, unde rememorează mai multe momente importante pentru relația lor și unde fiul îi face cadou o trusă cu scule.

Cu riscul de a supralicita lectura romanului, povestea (lui Iovan) poate fi interpretată ca o simbioza a două cărți: Odiseea, căci ce este Pavel dacă nu un mic și umil Ulise rătăcitor?, și Ulise al lui James Joyce, deoarece acțiunea se desfășoară într-o singură zi iar un element comun în plus precum primirea salariului (atât Pavel, cât și Stephen Dedalus primesc salariul în ziua povestită) ar îndrepta trimiterea către cele două capodopere. Sau să fie simple coincidențe?

Noaptea plec, noaptea mă-ntorc este, fără îndoială, cea mai bună carte a lui Florin Lăzărescu; un roman-referință al zilelor noastre, un roman care nu trebuie să lipsească din biblioteca oricărui tip de cititor. Și n-ar fi surprinzător ca Pavel al lui Lăzărescu să ajungă un soi de Ion al lui Rebreanu. 

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *