Ștefan Afloroaei: „Cine nu poate dialoga cu sine nu poate dialoga nici cu semenii săi”

interviu realizat de George Bondor

Membru corespondent al Academiei Române, Ștefan Afloroaei a publicat numeroase cărți la edituri prestigioase (Humanitas, Polirom, Editura Științifică, Institutul European), a coordonat importante volume colective și a publicat constant în reviste de specialitate și de cultură. Cea mai recentă carte a sa este Despre simțul vieții. Întrebări, perplexități, credințe (Polirom, 2021). La împlinirea a 70 de ani, colegii săi au îngrijit un Liber amicorum, la care au participat nume importante ale culturii și filosofiei românești actuale. Așa cum îi stă bine unui prim Festschrift, cel de acum se axează pe analiza și receptarea critică a operei filosofice, evocările ce țin de facticitatea vieții fiind amânate pentru decadele viitoare. Din volumul omagial, aflat în curs de apariție și editat de Petru Bejan, Corneliu Bîlbă și George Bondor, puteți citi în avanpremieră versiunile prescurtate a patru dintre textele care îl compun, precum și versiunea abreviată a acestui interviu recent.

Mi-ați povestit cândva despre relația specială pe care, în anii de școală, ați avut-o cu matematica. Sunt sigur că și relația cu literatura merită povestită. Cum ați rezolvat tentația literaturii? Ați distilat-o filosofic?
E interesant ce se întâmplă cu această tentație, a literaturii, pentru că ea se leagă, cred, de o plăcere timpurie pe care am resimțit-o, aceea de a citi. Și s-a însoțit de nevoia, iarăși plăcută, de a face însemnări, oricât de naive pentru început, plecând de la cele citite sau pe marginea lor. Păstrez unele caiete în acest sens, inclusiv o încercare de proză, dacă o pot numi astfel, de pe când aveam 14 sau 15 ani. Nu mai spun de păcatul poeziei, care îi paște cam pe toți. Când eram elev la liceu, am și publicat ceva, am mers la un cenaclu de literatură unde am citit poezie, deși mult mai mult îmi plăcea să comentez sau să-mi exprim unele impresii. Prin grija profesoarei de limba și literatură română, Rodica Măcăreanu, pe care am prețuit-o enorm, am reușit să merg la cenaclul literar „Mihai Eminescu”, condus atunci de criticul Virgil Cuțitaru. Acolo am auzit citindu-se poezie autentică, aș spune, plus că am văzut unele lucruri care îmi erau străine, de pildă, cum te anunți când ai ceva de spus, cum te poți face auzit, cum poți formula un răspuns sau o replică, în sfârșit, a fost ceva important pentru mine la vremea respectivă. Totuși, textul care mi s-a părut mai bine scris, în acei ani, a fost un comentariu la volumul de corespondență între Eminescu și Veronica Micle, publicat într-un număr din revista liceului.

Dar, repet, relevante mi se par pentru început câteva lucruri, să citești cu multă plăcere și să faci însemnări în chipul cel mai liber. Exercițiul ca atare are rostul lui, te confrunți astfel cu anumite cuvinte și gânduri, cu unele înțelesuri, mereu constați sensuri ambigue, echivoce, care par să te lase să te apropii de ele, dar, de fapt, te duc în direcții cu totul străine.

 

Dintre poeții ieșeni, care au fost interesanți, pentru lecturile unui filosof?
Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu sau, prin unele poeme, Ioanid Romanescu. Dar și alții, desigur, pe care i-am cunoscut în cenaclul „Mihai Eminescu” sau mai târziu.

Mihai Ursachi s-a întors din aventura americană cu un aer texan și cu un Dodge imens, al cărui motor era, totuși, american.
Aerul de la întoarcere era, cred, cam același de la plecarea dincolo de Atlantic, puțin schimbat. Peste chipul aristocratului moldav s-a așezat ceva texan. Însă era pregătit pentru așa ceva. Eterna reîntoarcere a aceluiași… Pe lângă inutilul motor din Tecuci, avea și o ținută excentrică. La un moment dat, purta un fel de suman, o combinație între mantaua regală și sumanul țărănesc, cu niște cizme înalte, care puteau să fie și de vânător, dar și de curtezan. În studenție, m-au cucerit volumele lui de poezii, apoi am citit volumul de proză Zidirea și alte povestiri, după care am auzit tot felul de povești despre el, precum încercarea de a trece înot Marea Neagră, către lumea liberă.

 

Obiceiul dvs. de a nota idei este arhicunoscut. Cu toții am observat că în timpul conferințelor, al examenelor, chiar și al seminarelor vă opreați uneori pentru a face însemnări. Era o manieră de a reintra în fluxul gândirii proprii? Cu toții ne-am fi dorit să vedem ce scrieți, pentru a afla ce anume din cele spuse de noi vi se pare interesant și vă dă de gândit.
E foarte adevărat. Uneori făceam însemnări care mă îndepărtau de ceea ce discutam. Erau fie lucruri care mi se păreau neclare, chiar și atunci când eu însumi le aduceam în atenție, încât mi le notam ca să pot reveni asupra lor, fie unele gânduri care mă surprindeau deodată cu o anume limpezime, pe care până atunci nu o găsisem. Am teancuri întregi de însemnări făcute pentru mine, care, desigur, nu au nici o însemnătate pentru altcineva. Făceam lucrul acesta și în timpul unor prelegeri. Nu știu ce impresie putea să creeze, întrucât un efect era faptul că îmi pierdeam șirul gândurilor, trebuia să-mi amintesc apoi ce am spus și să leg ideile, în sfârșit, dar când nu ai ceva fixat dinainte, îți revii mai ușor, să spunem, sau te orientezi cumva mai ușor în acest noian de chestiuni. Făceam adesea însemnări și la seminar, inspirate de ceea ce spuneau unii studenți. E plăcut să constați că cineva din fața ta, pe care nu-l cunoști, nu știi ce lecturi are și în ce fel gândește, reușește la un moment dat să observe ceva aparte, are un gând plin de prospețime și claritate.

 

Și în lecturile noastre, dar și atunci când ascultăm pe altcineva vorbind la un seminar ori la o conferință, suntem prinși în propria noastră gândire, în șirul ideilor noastre, dar ceva ne poate atrage atenția, arătându-ne că se poate gândi și altfel, iar o problemă poate fi pusă și altfel decât obișnuim noi să o formulăm. Ați avut senzația discontinuității între ceea ce gândeați și scriați, pe de o parte, și activitatea didactică, pe de altă parte?
De multe ori. O uriașă capcană îl constituie gândul deja gândit, ideea ce pare deja așezată. De fapt, dacă o idee are sens, ea își capătă sensul în acel prezent propriu actului de gândire. Oricât de frumos ți s-ar părea că ai gândit cândva, faptul trebuie reluat. Fără reluarea lui și fără să ai o nedumerire cu privire la modul în care gândești – de pildă, de ce te-au captivat atât de ușor unele idei sau ipoteze, dacă nu cumva e acolo o iluzie frumoasă ori o simplă utopie –, actul de a gândi tinde să comporte ceva aproape mecanic. Un asemenea fapt devine vizibil mai ales când ne pronunțăm prea ușor cu privire la ceea ce spun alții, sau, eventual, când comentăm cu oarecare siguranță unele pagini din cineva precum Kant, cel care, cum văd, e în continuare foarte viu.

 

Pentru că toate tradițiile filosofice din ultimele secole se revendică de la el…
Dintre filosofii lumii moderne, îmi apare adesea drept cel mai elocvent. Kant trece ușor peste mode și timp. Îl poate regăsi astăzi și un scriitor, cum s-a întâmplat altădată cu Eminescu, dar și omul de știință sau un spirit religios. Ne întâmpină mai mult din față, dinspre timpul care vine, decât din trecut. Și puțini îl concurează în privința aceasta, poate Nietzsche. Însă își pot face loc în mintea noastră și unele iluzii. Ca atunci când suntem tentați să credem că am descoperit deodată în paginile sale anumite idei, clare și certe, pe care, cu o siguranță de sine cam ciudată, le comunicăm întocmai și altora. Procedând astfel, uităm de fapt că între ceea ce a gândit Kant și felul în care gândim noi poate fi o adevărată prăpastie. Poți relua cu exactitate, la un moment dat, propoziții întregi sau argumente precise din paginile sale și, cu toate acestea, să fii foarte departe de ceea ce a gândit Kant. În ce măsură te-ai putea apropia totuși de ceea ce el însuși spune? Probabil în măsura în care tu însuți redescoperi pentru tine respectiva problemă, sau o problemă similară, ca apoi să vezi în ce privință gânditorul invocat îți poate fi călăuză, îți poate sugera o cale de urmat.

 

Într-o dezbatere a noastră anterioară, chiar am dat titlul „Ce înseamnă a gândi altfel?”, pentru că a gândi înseamnă a gândi sensibil, gândirea veritabilă este de fapt un simț. Ea este mereu gândire altfel, chiar și pentru una și aceeași persoană.
M-am simțit o vreme vinovat pentru acest cuvânt, „altfel”, pe care l-am folosit în câteva rânduri și pe care l-am reluat apoi în titlul unei cărți, Privind altfel lumea celor absurde. Însă, când am avut posibilitatea, am căutat să spun în ce accepțiune distinctă îl folosesc. Evident, nu în sensul că aș căuta neapărat să schimb modul comun de a vedea lucrurile sau perspectiva consacrată într-un anumit domeniu al filosofiei. Departe de mine o asemenea utopie. Ceea ce am căutat să spun, de fapt, este că actul de gândire presupune de fiecare dată o nedumerire sau o întrebare, confruntarea pe cont propriu cu unele dificultăți sau alternative. Tocmai în sensul acesta am putea spune că, într-adevăr, gândirea survine mereu altfel. Nici un gând și nici o idee nu sunt așezate definitiv în mintea noastră, ca și cum ar avea unul și același sens, la nesfârșit. Dimpotrivă, au sens în măsura în care capătă din nou viață, când ajung, de exemplu, redescoperite. Eventual, când trezesc din nou atenția cuiva sau dorința de a le proba în privința puterii sau a jocului lor.

 

Filosofia mereu a fost „lumea pe dos”. Dintre experiențele filosofice ale gândirii altfel, de care vă simțiți mai apropiat? În multe texte ați vorbit despre scenariul speculativ al gândirii, chiar l-ați actualizat.
M-a atras mult o vreme maniera socratică de a gândi. Când revin la un dialog platonician, constat că personajele de acolo caută să vadă dacă realmente pot să exprime și să înțeleagă ceva. Este minunat lucrul acesta, pentru că noi ne-am obișnuit să vorbim despre multe lucruri, dintre care pe câteva le socotim „prime și ultime”, adevărate repere ale vieții omenești, mai ales când vorbim despre bine sau dreptate, prietenie sau iubire, adevăr, frumusețe și multe altele… Or, maniera socratică ne lasă a înțelege că e bine să vedem împreună, într-o discuție liberă, când e posibilă, o distincție clară sau o idee, când se lasă formulat un anumit sens. Ne lasă a înțelege totodată că chestiunea în discuție privește până la urmă felul în care ne ducem viața în comunitate. E firesc atunci să avem în vedere dificultățile unor chestiuni care ne apar importante și posibile limite ale înțelegerii. Cum știm, există destule locuri obscure în modul nostru obișnuit de a gândi. Ce facem cu toate acestea? Le lăsăm în pace? Dacă procedăm astfel, nu știm ce anume ducem cu noi și nu mai putem vorbi despre înțelesuri clare.

Cred că filosofia și-a păstrat, și nu doar în spațiul european, această intenționalitate socratică. Desigur, la un moment dat ajunge ea însăși pusă în discuție. Este ceea ce se întâmplă când filosofia tinde să devină un discurs tehnic, asemeni celui științific. Sigur, ea pleacă la drum cu o intenție îndreptățită, analitică, doar că, uneori, complexată de absența unor enunțuri exacte și a eficienței imediate, își caută salvarea într-un discurs de felul celui științific. Faptul ca atare poate să dea mult de gândit.


Probabil că acest fapt ține de tentația de a explica mai degrabă decât de a înțelege, pe care filosofia o are câteodată. Ține, de asemenea, de dorința de a porni de la evidențe. Nemaigăsind moduri privilegiate sau genuine de a accede la ele direct, prin însăși mintea filosofică, filosofia de astăzi caută să le găsească în altă parte, îndeosebi în științe. Din acest motiv, există voci care susțin, de exemplu, că filosofia trebuie să fie complet naturalizată. Însă în numele apropierii filosofiei de științe, unele din marile experiențe ale gândirii fie sunt prost înțelese, fie sunt total abandonate, sau cel puțin sunt privite cu suspiciune. Mă refer la experiențele metafizicii clasice, la experiența transcendentală și la alte câteva moduri de a gândi. Ce părerea aveți despre această nouă situare a filosofiei? Ați vorbit deja despre pericolele omului teoretic, precum și despre pericolele tehnicizării.
Ar trebui să vedem cu fiecare autor în parte cum își anunță suspiciunea față de filosofia clasică și față de metafizica ce o dublează. Ne-am putea da seama astfel dacă, într-adevăr, e vorba de abandonarea completă a unei experiențe filosofice. Personal, nu cred că e posibil așa ceva. În fond, chiar și în astfel de experiențe putem avea, de pildă, o reflecție asupra limitelor gândirii sau ale percepției omenești. Or, acest din urmă lucru ține, într-o privință, de maniera kantiană de a face filosofie.

Apoi, chiar dacă ne-am cufunda cu totul în imanența vieții, nu ne-am vedea la distanță de orice „deja” și de orice „dincolo”. Ele pot să survină, bunăoară, prin limba vorbită și prin credințele noastre, prin modul comun de viață. De pildă, unele năzuințe de durată ale minții noastre, unele imagini și reprezentări care susțin modul nostru de a gândi. Oricât de retrase, asemenea deja-uri există. Ele exprimă, aș spune, un fel de transcendență imanentă, spre a uza de o formulă paradoxală. Kant revine adesea asupra unor credințe și reprezentări ce par de la sine înțelese. Deși apare ca un om al monologului, știa foarte bine să dialogheze cu sine și cu ceea ce află în scrierile altora, în cele din urmă cu cititorul imaginar. Merită luat în seamă lucrul acesta: cine nu poate dialoga cu sine nu poate dialoga nici cu semenii săi. Știa să caute, de pildă, posibile contraargumente la propriile lui idei sau ipoteze. Efortul său este prin excelență unul de clarificare și înțelegere.

 

Există ceva în Kant care contemporanilor săi le-a rămas destul de străin: modul de a gândi transcendental, nesusținut de nici o formă de substanțialism filosofic. Era o imensă noutate, iar mulți dintre contemporanii săi s-au împotmolit în această temă. Cu toate acestea, clarificând mereu acest aspect, Kant a avut dorința de a aborda și celelalte elemente ale lumii vieții: binele, datoria, frumosul. Și atunci, v-aș întreba: până la urmă, frumusețea salvează lumea, sau adevărul, sau binele?
Nici una dintre ele luate ca atare. Lumea o salvează Domnul sau, dincoace, nimeni. Însă, în absența unor linii de orizont, precum cele pe care frumusețea și binele le numesc, omul își ratează până și bucuriile lui mărunte. Poate avea sentimentul unei simple rotițe într-o mașinărie imensă și care funcționează în gol. Sau ideea că totul e de o nesfârșită platitudine și că peste lume s-a așezat deja o densă plictiseală. Am suporta sigur așa ceva dacă am ignora cu totul gândul că, dincolo de ceea ce putem calcula sau experimenta, se deschid și alte orizonturi, cu privire la care nu putem calcula și nici formula ceva exact, dar în absența cărora viața noastră nu ar mai fi una proprie. Kant a avut în vedere acest lucru, că omul poate duce o viață demnă sau nobilă, a cultivat mereu ideea posibilității unor deschideri elevate. Se referă adesea la modul de viață în comunități tot mai mari, asemeni celor în care trăim noi astăzi și care comportă ceva cosmopolit, o deschidere indecisă în unele privințe. Nu putem ști cum vor evolua, însă, într-o astfel de lume, a căuta împreună o formă de înțelegere înseamnă mult.

De altfel, văd că multe dintre relele lumii noastre sunt puse cu ușurință pe umerii unor învățați moderni. Pe mine realmente mă intrigă lucrul acesta și mă întreb dacă nu cumva e în joc o neînțelegere crasă, o formă de infantilism al epocii. Cum să treci în contul lui Descartes, al lui Leibniz sau al lui Kant relele lumii noastre, când cei pomeniți s-au confruntat tot timpul cu relele lumii lor? Descartes, de pildă, se luptă cu dificultățile gândirii din vremea sa, una dintre ele chiar sub numele nefericitului dualism trup/suflet. Dar când deschizi astăzi un manual sau un dicționar, păcatul dualismului e pus în seama lui Descartes. Ca și cum, la un moment dat, omul acesta, stăpânit de un duh rău, a lansat în lume și în istorie o fantomă cumplită, dualismul, separația totală dintre trup și suflet, dintre acum și altădată, dintre aici și dincolo. Or, cine citește corespondența lui rămâne uimit de efortul făcut împotriva unor astfel de interpretări. Este trist și totodată uluitor un asemenea episod.

Graba de a eticheta este adesea interesată. Ea provine și dintr-o dorință nestăvilită de diferență, pe care modernitatea târzie o are față de tot ce a fost până la ea, iar aici se ascunde o idee preconcepută legată de istorie și de felul în care se transmit ideile. Anume, prejudecata că lumea înaintează prin câteva mari idei, aparținând unor gânditori sau unor oameni de știință. Nu este niciodată clar că așa stau lucrurile și ați vorbit mai devreme despre felul în care o generație își configurează, într-o manieră intersubiectivă, un sens sau un mănunchi de sensuri. Termenul de generație, pe care îl foloseau filosofii istoriei, are încă sens. Totodată, dacă ne gândim la faptul că trăim într-adevăr în comunități tot mai largi, s-ar putea să și pierdem aceste sensuri configurate intersubiectiv. Există riscul să nu mai știm care este, de fapt, lumea în interiorul căreia noi constituim sensuri împreună cu alții. Pare a fi, mai degrabă, o pluralitate de lumi între care navigăm, fugind din una în alta, decât o bună situare în lume.
Această comunitate tot mai largă în care trăim vine cu probleme noi. Nu înseamnă prin sine și o soluție. Se ivesc probleme noi, pe care, desigur, trebuie să le conștientizeze cei care astăzi le au în față. Una dintre ele este, bunăoară, cea a comunicării. Sau cea a expunerii de sine și a formelor noi de libertate. Dar mai ales cea a posibilității unei bune conviețuiri.

Am vorbit mai înainte despre felul în care nevoia de înțelegere află pentru sine o anumită cale, precum cea a dialogului viu. Cuvântul „dialog” a ajuns, din păcate, prea mult folosit. Este motivul pentru care eu îl evit adesea, constat că a suportat o serioasă uzură semantică. Însă rămâne într-o privință definitoriu pentru condiția noastră omenească. Tind să cred că vechii greci, când vorbeau despre ființa umană ca una căreia îi este propriu logos-ul, aveau în vedere tocmai posibilitatea vie a dialogului. Logos-ul este în sine dialog. Un personaj din Platon spune minunat că, de fapt, gândirea este un dialog cu sine al sufletului. De aceea, contează mult măsura în care dialogul este viu, făcând loc sensibilității celor care discută. Într-un asemenea dialog, cum s-a spus, nu poți avea dreptate de unul singur, nu ai ce face cu dreptatea adusă de acasă. Nu poți încheia o discuție cu dreptatea ta exclusivă, cu acel adevăr pe care-l socotești însăși proprietatea ta.

 

Sunt sigur că ați primit din partea vreunui tânăr, cel puțin o dată, întrebarea cu ce să înceapă lectura filosofiei, cu ce autor sau cu ce carte.
Desigur. Au fost și întrebări la care nu aveam răspuns. La unele mă gândeam mult după aceea, chiar și noaptea sau când mergeam pe stradă. De pildă, la un seminar mi s-a pus întrebarea „La ce e bună filosofia?”. Și acum mă gândesc dacă nu cumva răspunsul meu a fost dat prea în grabă atunci. Am spus că în unele cazuri filosofia nu e bună la nimic, unora dintre noi nu le folosește deloc. În acest caz, de vină poate fi însăși filosofia pe care o întâlnești, cu limbajul ei adesea ciudat, străin, dar și starea de spirit a celui care vrea neapărat din partea filosofiei un folos evident și imediat.

 

Filosofia poate și să dăuneze?
Într-adevăr, o chestiune oricând de luat în seamă. Filosofia sau metafizica nu trebuie privite doar ca forme de excelență ale spiritului. E o mare capcană această reprezentare. Auzi ușor, bunăoară, că o carte este „de filosofie”, iar lucrul acesta poate să apară uimitor prin sine. Or, nu e firesc așa ceva. O carte de filosofie se poate dovedi, să zicem, de proastă calitate. Poate fi simplă vorbărie, adunând în neștire cuvinte de tot felul sau urmând un jargon la modă. Așa ceva nu e doar pierdere de timp, îi poate chiar sminti pe unii. Când cineva se lasă fermecat doar de o anumită frumusețe a discursului, cu pretențiile lui sapiențiale, este vorba de un mare pericol. Metafizica de bună calitate nu e de găsit pe toate drumurile. Însă există autori care pot fi prețuiți – și chiar admirați – pentru deschiderea lor metafizică. M-am simțit adesea atras de o anumită disponibilitate metafizică a gândirii, nu aș putea spune exact din ce motive. Și am acordat atenție unor discuții cu miză metafizică, precum cele care fac loc unor întrebări cu privire, de pildă, la posibilitatea de a fi liber sau de-a te orienta în lumea vieții, la posibilitatea de a înțelege cursul acestei istorii și la ceea ce este propriu voinței omenești, dacă aceasta are limite și dacă, bunăoară, există ceva dincolo de voința omenească… Sunt întrebări pe care le poți numi metafizice. Însă există și forme căzute sau obscure ale gândirii cu intenție metafizică. De exemplu, când cineva ar socoti că cele prime și ultime privesc doar datele viețuirii noastre elementare, doar câteva nevoi sau trebuințe primare, ar pune în joc, chiar fără să o știe, o metafizică de-a dreptul rudimentară.

Dincolo de așa ceva, cred că o anumită dispoziție metafizică e proprie fiecărui om. Fiecare dintre noi poate avea în vedere, în limbajul care-i este la îndemână, unele date ale celor existente, unele finalități ori sensuri ale celor petrecute. Oricine se poate întreba, de exemplu, cu privire la propria libertate sau la rostul vieții sale, dacă există sau nu vreo rânduială în această lume. Cred că tocmai de aici am putea pleca atunci când în discuție se află condiția metafizicii. Am putea regăsi, în acest fel, un spațiu mai larg de posibilitate a metafizicii, jocul ei mai liber pe scena timpului.

 

Faceți deseori trimitere, și în discuția de astăzi, la spațiile largi. Cineva spunea că filosofia actuală este mai degrabă o geografie decât o istorie. Mai degrabă are de a face cu spațialitatea, decât cu istoricitatea și cu temporalitatea. Cu toate acestea, fără dimensiunea istorică nu am înțelege de unde plecăm. Și, probabil, nici unde sperăm să ajungem. N-am putea să înțelegem fără a avea această dimensiune istorică. Cum se împacă teritoriile cu istoria și cu timpul? În felul în care ne putem configura gândurile sau ne putem raporta la gândurile altora, în felul în care, în definitiv, ne situăm în filosofie…
Afirmația că filosofia actuală este mai degrabă o geografie decât o istorie cred că ține de o reacție târzie a spiritului. Nu exprimă neapărat o stare de fapt, cât mai curând o reacție, ce are, într-o privință, unele îndreptățiri. Anunță distanța recentă față de ceea ce au însemnat marile narațiuni istorice, față de imaginea unui marș glorios în istorie. Sau față de istoria „marilor idei”, a „marilor momente” și a „marilor gânditori”. Față de însăși istoria care le stăpânește, le face și le desface pe toate, indiferent de neamuri, pământuri, limbi și celelalte. Din câte îmi dau seama, este o reacție mai ales la filosofia posthegeliană. Dar cele două axe, geografică și istorică, dacă rămân neconjugate, nu ne-am putea orienta în lumea vieții. Eu, personal, nu pot să fac abstracție de axa timpului. Nu pot ignora situarea într-o anumită istorie, precum cea a comunităților din această zonă. Atunci când ești atent la limba și cultura în care te-ai născut – și ale căror deja-uri, într-o formă sau alta, le duci cu tine –, nu poți să faci abstracție de axa timpului. Sigur, am putea distinge, de exemplu, între timpul vieții contingente și timpul istoric. Probabil că într-o vreme s-a lucrat prea mult cu ideea temporalității istorice. Au fost lăsate în urmă faptele și întâmplările care, la prima vedere, nu au caracter istoric. Problema este că viața noastră se compune chiar din asemenea fapte și întâmplări. Or, cel mai adesea au fost aduse în față faptele ce par să aibă o semnificație istorică sigură, „faptele mari”, precum cele napoleoniene. E o perspectivă care păcătuiește în multe privințe. De aceea cred îndreptățită o anumită reacție față de această perspectivă. Însă, cum spuneam, fără a conjuga cele două axe, nu avem posibilitatea să ne orientăm în lumea vieții și să avem o anumită înțelegere cu privire la noi înșine. De pildă, nu am putea înțelege deloc ceea ce se petrece acum în nord-estul Europei dacă nu am avea nici o idee cu privire la ce s-a întâmplat aici în ultimele trei secole.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Cultură
George Stănica

Caracterul intangibil al libertății

Matei Vișniec, Domnul K eliberat/Mr K Released. Roman tradus din limba română în limba engleză de Jozefina Komporaly și publicat de Seagull Books. Recenzia romanului

Cultură
Mihai Buzea

Împrumutul care nu mai poate fi restituit

Iertați‑mă pentru acest titlu de articol! Dacă era după mine, nu‑l scriam niciodată. Dar alternativa ar fi fost „Misterul morții din Strada Lungă sau Cum

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *