Interviu realizat de Cristiana Ursache
Povestea în majoritatea lucrurilor e călătoria – asta facem, călătorim în lume. Cum călătorim? Aici încep discuțiile. Cum călătorești? Treci prin lucruri. Unde te oprești? Ce vezi?
Ce trebuie neapărat să aibă o lucrare de artă?
O lucrare de artă, după părerea mea, are întotdeauna în spate o geometrie foarte clară. Chiar dacă este figurativă, o poți descompune în niște elemente.
Cum ia naștere povestea lucrărilor dumneavoastră?
În lucrările mele, cea mai puțin importantă e povestea mea. Zic că mai interesant e lucrul cu care am început, gramatica ce o construiește, pentru că e legată de semnele plastice. Ele sunt puse în așa fel încât să te ducă la o anumită stare. De fapt, eu când încep să pictez plec de la o stare și asta vreau să transmit. Câteodată simt nevoia ca starea mea de atunci și gândurile care nu sunt foarte limpezi să le pot exprima cu niște obiecte. Le înșir pe rafturi ca pe niște personaje. Când pictez nu o fac ca pe o necesitate a mea, ci mă gândesc că aș dărui ceva cuiva. În permanență simt lângă mine că va fi cineva care se va uita și care își va face povestea sa. De multe ori, în comentariile mele despre o lucrare de-a mea, eu expun povestea pe care am auzit-o la cineva și zic, ,,Uite, domnule, ce poveste frumoasă a făcut acesta!’’. De fapt, se întâlnesc niște lumi: lumea mea cu lumea lui. Eu nu am niciodată o stare de egoism când lucrez. Nu pictez ca să mă descarc. Îmi face plăcere să lucrez. Nu lucrez ușor, nu sunt un spontan. Nu am o manualitate teribilă. Deși pare că lucrurile sunt puse foarte bine, le șterg și le pun, le șterg și apoi iar le pun, până când ajung la lucrarea finală. Dacă ar fi să compar truda mea cu a unui artist, mă simt mai aproape de Cezanne. Se tot chinuia să facă un măr; dar până la urmă n-are importanță dacă ai manualitate sau nu. El a rămas un mare artist! Sigur că Dumnezeu îți poate da și acest lucru, Velasquez sau Grigorescu sunt exemple grăitoare. Andreescu e la fel de mare artist ca Grigorescu fără să aibă manualitate. Din două pensule, el rezolvă o problemă, dar în fine, asta e altă discuție.
În multe dintre lucrările dumneavoastră se găsește Oltul. Îmi puteți spune câteva cuvinte despre acesta, așa cum l-ați descoperit în Șona?
Ce să-ți spun despre Olt? Despre el îți pot spune că, dinspre Ardeal, cum zicem noi, Oltul e o graniță. Noi, cei de acolo, îl percepeam între două lumi. În Imperiul Habsburgic bornele de graniță erau pe crestele munților, se mai văd câteodată. Ele țin granița dintre Imperiu și Țara Românească. De acolo veneau pădurile și satele românești, din Țara Oltului, care atunci erau mai mici decât acum; o zonă pe care n-o puteai gestiona. Muntele și pădurea aparțineau localnicilor și atunci, toate punctele vamale erau pe Olt. De fapt, frontiera era pe Olt. În conștiința oamenilor însemna lucruri diferite. Depresiunea era Țara Oltului, iar noi credeam că sunt olteni. Mult mai târziu am aflat că oltenii erau, de fapt, în altă parte. Bunica mea din Făgăraș avea o delniță – niște fâșii de pământ – dincolo de Olt și când pleca, o întrebau vecinii „Unde te duci?” și ea spunea: „Mă duc în Ardeal să sap.’’; dar ea, de fapt, trecea Oltul. Întrebai o femeie din Șona, care mergea să ducă lapte, „Unde te duci?”, ea îți răspundea: „Mă duc în Țara Oltului cu niște lapte’’. Deci în copilăria mea era foarte clar. Mai mult decât atât, auzind de Țara Oltului sau Țara Făgărașului, când treceam podul de fier peste Olt în Făgăraș, în stânga, era o grădină a cărei poartă/intrare nu am văzut-o niciodată. Gardul mergea până aproape de buza Oltului, sub niște sălcii, și era un petic de un verde extraordinar de frumos. Probabil aveam vreo 10 ani când am auzit vreodată de Țara Oltului – eu am crezut că grădina aceea e Țara Oltului. Auzeam că în Țara Oltului e fâneață bună și credeam că grădina cu fâneață e țara aceea. Cerul coboară în apă. E când roșu, la asfințit, când vânăt la furtună, când albastru peste zi. Starea de vis se întâmplă aici jos. Când noi ne băgam sub apă, nu mai erau apă și cer – erau totuna! Cum să spun… în acea vreme a copilăriei mele și cei din jur erau atât de legați de natură și de trăit în ea, încât nu le despărțeam ca într-o carte de științele naturii – cerul cu norii lui și apa. Erau tot timpul împreună. Povestea aceasta intră într-o lucrare chiar dacă ea pare realistă – căci se păstrează elementele reale ale lucrurilor. Dar poți să te joci cu niște semne, cum ar fi culoarea, ca să creezi o stare, o atmosferă.
Oltul a avut un rol foarte important pentru dumneavoastră, dar și pentru lumea satului. Ce făceau pe Olt oamenii din vremea copilăriei dumneavoastră?
În copilăria mea, spre deosebire de situația de acum, Oltul era foarte viu. Vara, acolo se întâmplau activități foarte importante ale lumii satului: se spăla lână, cânepa, se îmbăiau oamenii după ce se întorceau de la seceră seara, târziu, veneau cu vitele la adăpat, copiii erau toată ziua pe malul Oltului. Hotarul Șonei era de așa natură că și dincolo de Olt era hotar și fâneață. Mai ales în timpul verii, luntrea făcea un du-te-vino tot timpul. Noi ne agățăm de ea, plecam cu ea, ne întorceam. Era o poveste extraordinar de vie și de agitată. Dimineața devreme sau seara era o liniște teribilă. Liniștea apei care curgea lin devenea un mister cu totul. Toate apele își au povestea lor. Oltul, în dreptul Țării Făgărașului sau în dreptul Șonei, parcă, e altfel. E malul Podișului Hârtibaciului; acolo se înalță! Și în partea cealaltă e depresiunea unde se află o luncă cu sălcii de zeci-sute de ani. Natura sălbatică și puternică e atât de aproape de oameni și oamenii atât de aproape de ea, încât e o viețuire împreună. Când coborai de pe deal, mirosea a fragi. Apoi mergeai încet înspre lunca Oltului, unde erau buruieni și bălării suculente, ca un fel de cucută care mirosea a acru, a aspru; când treceai peste ele, trosneau de aproape îți era frică. Un pic de apă, o insuliță și apoi ajungeai la nisipul cald și fin, la apa limpede care clipocea. În capul insulei cobora un pârâu de pe deal ce aducea un nisip foarte fin. Locul acela era ca o pâlnie unde se aduna nămol. Porecla mea când eram mic era „Bivolul” pentru că mă duceam și mă tăvăleam în nămolul acela care era ca o argilă fină. Era vremea când se spăla lâna. Femeile rămâneau în cămașa din pânză de bumbac albă și intrau în Olt, spălau lâna, povesteau, lucrau. Atunci am văzut și mi-au rămas în minte gesturile. Când citim poezii populare, descoperim foarte multă tandrețe, dar când ești printre ei, ai impresia că nu sunt tandri pentru că munca la țară e o muncă grea și e de dimineață până seara continuu. Pentru ei munca nu era o povară, ci era viața. Viața lor era o muncă continuă chiar dacă oboseau și trăiau în tensiune. Mi-aduc aminte că eram pe bancă, la poartă, seara, și cineva a venit târâindu-și picioarele, cu coasa pe umăr, iar alături îmi erau bunica, alte femei și noi, copiii. Omul acela s-a așezat pe bancă și a răsuflat zicând: „Sunt ostenit.”, apoi a ridicat capul și s-a luminat la față zicând: „Dar am cosit toată fața dealului.”. Lucrul care îl ostenea nu era o povară care să îl supere. Lâna la spălat se punea snop peste snop, mănușă peste mănușă, cum îi spuneam noi, și se făcea ca un dig. Totul era scufundat în apă, dar fiind îngrădit de niște pari, se făcea ca un pat. Cu pietrele (din Olt n. r.) făceam rândunele, așa le spuneam noi, cu pietre ca niște solzi, iar cu coșul prindeam pești. Niște peștiuți mici. Era un bătrân care avea cioareci și curea. La spate, pantalonii îi stăteau ca o cupă, îi erau mari. Noi prindeam niște pești mici care aveau solzii ca niște ace și te înțepau puțin. Țin minte că un prieten de-al meu i-a luat și i-a pus moșului în spate la pantaloni. Începu să țipe și se făcu o hărmălaie, dar o hărmălaie plăcută. O lume în care răul exista, dar în care rânduiala era peste neputințele oamenilor. Toate se așezau în tine! Cum sclipea apa, bătrânul, femeile, prundișul cald, toate se așezau în tine. Mi-aduc aminte că femeile erau acolo și, spre seară, de dincolo de Olt, au început să vină oamenii care au fost la cosit și unul mai tânăr s-a dus către nevastă-sa care a ieșit din apă. El și-a dat pălăria jos și de la pălărie i-a dat un buchețel de fragi. Deși pare mai degrabă o scenă naivă, m-am gândit la ea mult după aceea. Femeia s-a simțit bine că a fost singura care a primit fragi. Când el dădea cu coasa, s-a oprit când a văzut fragii și după, i-a pus deoparte, la pălărie, ca să îi ducă soției. Acestea erau gesturile de tandrețe atunci.
Se poate spune că părinții, anii petrecuți în Șona, copilăria sunt elemente ce au construit artistul de astăzi?
Da. Părinții mei n-au fost țărani. Tata era muncitor, tehnician, făcea de toate. Noi acolo am stat într-o casă mică. El a lucrat la fabrica de avioane de la Brașov, la proiectare; era desenator. Când au venit rușii, fabrica s-a închis și au fugit toți în toate părțile pentru că pe unii i-au luat în Rusia ca să facă avioane acolo, iar pe alții i-au condamnat pentru că au făcut avioane care au bombardat Rusia. Noi am venit și am stat câțiva ani în Șona și niște unchi au pus mână de la mână și au construit o căsuță în grădină. N-am avut gospodărie țărănească. La bunici aveam două case, cu șuri cu tot, dar la noi nu erau pentru că nu eram țărani.
Ne puteți povesti despre familia dumneavoastră și obiceiurile de atunci? Călătoreați în familie?
Vin dintr-o familie în care masa de dimineață era ceai cu încă ceva. Pâinea o punea mama la prăjit cu untdelemn; altădată, dacă era untură, o întindeam pe pâine. Ceaiul pentru mine a fost un aliment. Târziu am descoperit că el se bea, așa, pe nemâncate. Mama și tata erau foarte legați de natură. Culegeam plantele de ceai împreună. Era obiceiul de a merge la sfârșitul săptămânii pe deal dacă era vreme frumoasă și nu mergeam la biserică. Nu mergeam numai noi, mai erau și vecinii și ne trezeam că suntem un grup de 20 de persoane și urcam ușor pe dealuri, în poiene. Mama striga la vecina: „Cred că au înflorit brândușele!”, iar vecina răspundea: „Da, dacă e vreme frumoasă, mergem la pădure’’. Mergeam cu toții. Cortegiul era extraordinar de frumos. Vecina era o unguroaică bătrână, de șaizeci și ceva de ani; mama era încă tânără și tata la fel, de vreo treizeci și ceva de ani. Tata a făcut un fel de scaun, din două bretele, pe care eu și cu încă un frate, care avea cam aceeași înălțime, țineam bretelele pe umăr. Între ele îl așezam pe unul dintre frățiorii noștri care obosea și așa mergea și el în pas cu noi. la bunica, ne punea în traistă (erau anii ’50 – ’50 și ceva) niște cartofi și alte lucruri, dar când ajungeam acasă ne spunea mama că nu se gândise să fi spus că are nevoie și de două cepe. Noi ne duceam încă o dată. Mergeam pe câmp, pe cărare și seara veneam și cu patru cepe în traistă. Plecam în chiloți – copii fiind, vară, cald. De dimineață plecam, aveam la noi niște sfori lungi, cu bețișoare la capăt și plecam pe cărări până în Hălmeag, ceea ce însemna vreo 13km distanță. Iar acolo ne aruncam în Olt. E un sat mai sus de Șona. Pe apă 15km erau precis. Noi ne întorceam pe apă, înotând, jucându-ne și prinzând pești cu mâna. Era o călătorie fantastică. Ajungeam la locuri cu nisip. Ne opream pe o insulă cu nisip cald, apoi iar ne dădeam drumul prin apă. Te însoțeau misterul și câteodată teama. După aceea, bucuria luminii. Între apă și cer nu mai era distanță. Toată lumea era a noastră și o cuprindeam. Când prindeam pești, ne așezam lângă mal. Prietenul meu Ionică, fiind marele pescar, se băga sub mal. Acolo era ca o peșteră de rădăcini de sălcii. Eu stăteam în picioare, apa îmi ajungea până la nas ca să pot respira, iar el își prindea un picior de piciorul meu pentru că, dacă îl simțeam că se desprindea, îl ajutam să iasă afară. N-a fost niciodată nevoie de așa ceva. Oltul are și locuri periculoase, dar noi nu am fost aventurieri, eram foarte atenți. Relația dintre noi și natură era atât de firească! Apa – noi: eram într-o viețuire comună. La un moment dat, Ionică ieșise afară, iar eu îl așteptam cu ața pe care prindeam peștii. El zice: „Du-te să-i vezi!”. Nu era încă asfințit, dar soarele bătea dintr-o parte. Eu m-am lăsat jos, stăteam cu ochii deschiși în apă. Se vedeau mai ales firicele de nisip, ca atunci când te uiți prin gaura cheii și vezi cum plutește în aer praful din cameră. Firicele de aur și peștii pluteau, se mișcau încet, dădeau câte puțin din aripă. Atunci puteai să îi prinzi. Dar imediat ce încercai să îl prinzi pe unul, dispăreau toți ceilalți pești într-o fracțiune de secundă. În rest, dacă nu aveai mișcări bruște, trăiai cu ei acolo. Călătoriile pe Olt erau de mai multe feluri. Mai lungi, mai scurte, liniștite sau anevoioase.
Cum era marea călătorie pe Olt?
Marea călătorie pe Olt am făcut-o când aveam vreo 16-17 ani. Fratele meu mai mare și cu niște prieteni de-ai lui descoperiseră un fel de călătorie. Cu niște camere de automobil și de tractor făceau o platformă de scândură și le aranjau în așa fel încât făceau o plută. Prima călătorie a fost cu peripeții, căci încă erau păzite toate podurile care treceau peste Olt și de fiecare dată când ajungeam la un pod nu ne dădeau voie să trecem și trebuia să îți ia pluta. Dar când eu am început să călătoresc, nu mai era pază la poduri. Nouă zile dura călătoria. Plecam din Făgăraș și ajungeam până la Cozia. Treceam de Cozia în jos și mergeam mult. Era o călătorie și o plimbare a leneșilor. Unul avea grijă la sălcii, căci erau prin apă cu trunchiuri puternice și puteau să ne lovească. Ceilalți ne întindeam, dormeam, povesteam – era așa o liniște. Acum nu mai poți face călătoria aceasta pentru că sunt hidrocentrale. Eram destul de mari, 16-18 ani. Eu am făcut de două ori călătoria. Eram și băieți, și fete. Ceea ce a fost frumos e că, dacă am vrut să mergem în pădure – ne-am dus în pădure. N-au fost probleme precum „Cu ce te duci în pădure? Ce mănânci în pădure? Ce faci în pădure?”. Când am plecat pe Olt, ne-am luat la noi niște pături, în niște saci am pus mâncare, făină de porumb pentru mămăligă. În prima călătorie nu exista nici folia de plastic. Când se lăsa noaptea, opream lângă niște căpițe de fân și le desfăceam, iar când terminam, făceam căpița la loc. Întindeam fân, puneam o pătură și se așezau copiii, lăsau loc la mijloc pentru încă unul, puneam o pătură peste ei și apoi, restul de fân. Era ca o căpiță în care eram și noi. Dar până atunci făceam focul, povesteam, mâncam. Într-o noapte ne-a prins ploaia. A plouat peste noi, peste fân, dar stăteam acolo dedesubt. Mai târziu a apărut folia de plastic și o așezam acolo și pe ea. A doua dată când am fost, deja știam locurile noastre, insulele. La gura Lotrului era o insulă, iar acolo se aduceau lemne uscate multe. Apa a adus un stâlp de telegraf, pe lângă lemne multe. Acolo am ordonat toate lemnele și făcuserăm foc. Era atât de mare focul, încât aproape trebuia să părăsim insula, dar era frumos.
Ce luați cu dvs. de mâncare când călătoreați cu ceilalți copii?
Aveam două cratițe de tuci, făceam mâncare. Ne opream, alegeam un loc de stat, de obicei pe niște insule, ca să nu ne deranjeze nimeni. Eu, cu încă un băiat, Tică, aprovizionam cu zarzavat. Ne uitam după grădinile C. A. P.-urilor. Ne gândeam ce vrem să mâncăm – de exemplu, fasole scăzută – și ne duceam și culegeam numai fasolica aceea mică. Era un fel de hoție. Ne ospătam cu fasolică rotundă, verde, cu două cepe, o oală cu mămăligă și slănină. Câteodată intram într-un sat și cumpăram tot în oala aceea lapte și făceam mămăliga direct în lapte și era veselie curată. Era frumos. Știam să simțim apa. Din cauza asta părinții noștri nu erau speriați niciodată când ne-am dus la Olt. Nu ne-am aventurat, eram copii echilibrați într-un fel. În alt fel, era năzbâtie totală.
Cum erau iernile pe Olt?
Pe vremea aceea, apa era curată, fără substanțe de la fabrici, iar Oltul îngheța bocnă. În anii ’80 nu te puteai apropia de apa lui – mirosea a chimicale, atât de toxică era. Plecam iarna cu gândul de a prinde pești la copcă – n-am prins niciodată. Mergeam tot așa, cam la vreo 6-7 km de casă, pe Olt în sus, ne așezam pe câte o insuliță prinsă în gheață, adunam coceni de floarea soarelui și făceam un foc, ne jucam, povesteam. Veneam înapoi într-o continuă alunecare pe gheață. Tot Oltul era înghețat de la un mal la altul, iar noi umblam numai pe gheață. Era un spectacol. În vremea copilăriei mele, era în zona Făgărașului un sat unde erau niște oameni care aveau o afacere cu gheață. Veneau la Olt și o spărgeau. Avea 30-40cm grosime și o tăiau în cuburi pe care le strângeau în niște locuri speciale – ghețăriile. O ghețărie avea și bunicul meu din Făgăraș. Ghețăria era un spațiu pe două nivele, cu o ușă specială la nivelul solului, pe care o deschideai vara pentru a sparge și a lua gheață. Oltul e un râu extraordinar și frumos și e plin de mister, iar unul din lucrurile pe care visez să le facem cât de cât e să reușesc să fac oamenii din generațiile care trăiesc acum pe lângă Olt să îl respecte așa cum o făceau părinții lor. Acum, toți au descoperit că poți să arunci orice – e trist.
