— Dar ce e statu’ ăsta paralel, domnu’ Țane?
— Ăia care-și bat joc de tine, Steluțo. De viața ta, de munca ta, de banii tăi. Înțelegi?
Stela s-a întors de la aragaz cu buretele de inox în mână și l-a urmărit pe bărbat cum se așază pe unul din fotoliile din spatele barului ce despărțea livingul de bucătărie. Și-a împins ochelarii pe nas și a reluat frecatul clătinând din cap. Turnase de trei ori Cif în jurul arzătoarelor, dar urmele de arsuri și grăsime tot se vedeau.
— Dacă nici eu nu înțeleg cum e să-și bată unii joc de tine… Vin niște indivizi și-ți distrug liniștea, uite-așa, din senin. Mă credeți, și-acum mă întreb, de ce? Ce-au avut cu mine, domnu’ Țane?
— Ha! Toți suntem ținte, nimeni nu e la adăpost: un denunț, un arest, o condamnare. Vorbea tare, împroșcând, și, când a plesnit palma de canapea, câteva fire de praf s-au înălțat în conul de lumină dinspre geam, amestecându-se cu stropii de salivă. Și-a tras de câteva ori cracii șortului portocaliu dintre coapse.
— Ăștia fură și măsluiesc legile, Stelo, ca să pice tot ei în picioare și dup-aia caută vinovați, a continuat studiind conținutul portofelului din piele. Își țuguiase buzele și încerca să strecoare un card în compartimentele înțesate de acte, bonuri, rețete medicale.
— Ce dreacu! i s-a auzit înfundat vocea când s-a aplecat. A pipăit câteva secunde covorul pufos.
— Ia vino, te rog, că mi-au picat prostiile-astea, a spus netezindu-și chelia lucioasă.
Stela și-a trecut rapid mâinile sub jetul de apă și s-a șters cu o bucată din rola de hârtie. Privea imaginea lui Marin Țane, reflectată în ecranul întunecat al televizorului imens. Bărbatul o aștepta cu mâna pe betelia șortului, trasă mult peste burtă.
— Fii atentă, a gesticulat el, ridicând un ambalaj din celofan, pe jumătate desfăcut. E mototolită, a continuat arătând spre cămașa albă dinăuntru, și-mi trebe diseară.
— Sigur, domnul Țane. Ce mai e de călcat? s-a interesat ea, în timp ce culegea de sub fotoliu două carduri colorate. Luați!
— Păi, ce-ai spălat tu data trecută. Dar nusta toată ziua la călcat. Vezi că are Vlad treabă cu tine azi.
— Sigur, trec pe la ei. Dar ce groasă e, s-a mirat pipăind materialul cămășii. Dacă puneți și sacou, o să muriți de cald. Nici toamna nu mai e ce-a fost, douăjșase de grade-noctombrie?!
— Semne, Steluțo, și-a înălțat el arătătorul spre tavan. Ce crezi? Cât să mai rabde ăl de sus? Nimic nu mai e normal. De n-o s-ajungă românii noștri să se căsătorească om cu animal, ca-n afară. Trăim vremuri murdare ,s-a stricat lumea și uite ce primim, foc și pară. Stai să vezi, ce urmează, da, da, a întărit vorbele,mărindu-și ochii.
Și-a apucat nasul între arătător și degetul mare și l-a netezit de câteva ori. Stela s-a încruntat, lipind de talie cămașa.
— Adevărat, a încuviințat prelung. Dar chiar există așa ceva, a adăugat cu vocea nesigură, să se căsătorească om cu animal?
— Adică eu te mint? a fixat-o el.
Gușa i-a tremurat.
— Doamne ferește, a făcut ea o crucelungă. Zău, domnul Țane, bine că nu mai dau drumu’ la televizor, a reluat pe un ton ușurat.Vă zic sincer, cu toată nedreptatea din viața mea, mi se pare că trăim în cea mai bună țară, a tăiat aerul cu palma încordată. Suntem la adăpost aici, a încheiat pe un ton sigur.
— He, he, cât om mai fi, a rânjit el.
— Nu cred că o să se-ajungă la noi așa, românii sunt mai cu capu’ pe umeri, domnu’ Țane… De la greutăți, de la lipsuri… Nu ne arde nouă să ne luăm cu animalele.
— Hm, da’ de unde?! Trebe să prevenim,dragă, să ne opunem la deviații.
— Eu, una, stau în banca mea. Manu sășiia bacu’, s-ajungem la Lăcră și să-nă-ta-te.
După ultimul cuvânt, și-a pupat zgomotos palma și a fluturat-o.
— Cel mai ușor e să stai cu mâinile-n sân, Stela, a început el cu o căutătură plină de dispreț. Dar las’ că luptă alții. Eu de ce-alerg pela televiziuni?!
Și-a așezat palmele pe genunchi, foindu-se în fotoliu.
— De ce crezi tu că țin discursuri? Pentru copiii mei, pentru nepoți, să nu ajungă țara asta pe mâna globaliștilor. Și, diseară, ți-am zis, am eveniment mare? a adăugat scărpinându-se la subraț
— Aha, a foșnit Stela folia.
— Deci, faci mai pe fugă curat azi și,atenție, a apăsat el cuvântul, exclusiv în birou.
Breteaua maioului din plasă, de o nuanță apropiată șortului îi alunecase pe umărul pătat. Femeia i-a fixat burta bombată care tresălta cu fiecare respirație și inelele de păr alb de pe antebrațe. Și-a coborât privirea la gambele subțiri, fără păr – pe cea dreaptă, o venă îngroșată i se răsucea sub piele, brăzdându-i mijlocul.
— Exclusiv în birou?
— Da, Steluțo, mai am un pic la discurs,să nu-mi zăpăcești hârtiile.
— Aha. Și ce-ați gătit, că e plin de grăsime-aragazu’? a întrebat ea scuturând cămașa. Câte bolduri au pus ăștia!
S-a aplecat dibuind la picioarele lui. Bărbatul și-a săltat ușor tălpile.
— Am făcut un borș de găină. Stelo, a adăugat pe un ton îngrijorat, sper că n-ai grăsime pe mâini, să n-o pătezi, e de-aia scumpă.
— Cum să am grăsime pe mâini? Așa mă credeți, domnu Țane? s-a mirat ea și a strâns în pumn boldurile. Dacă-i din alea scumpe, mă vede Dumnezeu călcând-o.
— Zici?
— Păi, sută la sută bumbac? E uscată răuși s-a făcut pungă-n ambalaj. Nț, ce-și bat ăștia joc de oameni, le iei gata șifonate. Astea trebuie călcate mai pe umed. Dar aveți noroc cu mine, domnu’ Țane, mare noroc aveți că-mi place să calc, a vorbit Stela grăbindu-se spre holul lung, fără ușă.
A deschis unul din dulapurile dressingului alb și a scos un coș de nuiele. În timp ce îndesa cămașa înăuntru, s-a uitat spre biroul de vizavi, a împins încet ușa.
— Să-ți pui și tu un castron de ciorbă, vezi în frigider.
— Mulțumesc, dar țin post azi, n-am putut vineri și-am zis să schimb ziua, a strigat ea cercetând biroul. Poate iau un borcănel pentru Mircea, sărumâna, a completat mai încet în timp ce-și cobora ochelarii pe vârful nasului, cu umărul sprijinit de ușa întredeschisă.
Ochii vioi i se mișcau prin încăpere, pe deasupra lentilelor. Capacul imprimantei așezate pe biroul de la fereastră era ridicat, iar dedesubt zăceau, răsfirate, coli albe, unele scrise de mână, altele, tipărite. La picioarele scaunului rotativ, a văzut câteva ghemotoace de hârtie, iar pe canapeaua de piele din dreapta, dosare de plastic și bibliorafturi deschise care lăsaseră un gol în raftul de deasupra.
S-a întors la bucătărie fredonând, în timp ce presa ambalajul. L-a aruncat în coșul desub chiuvetă și a reluat curățatul aragazului. Fiaree veechi, baaterii, frigidere, aragaze, televizoarecumpăăr, a răzbătut tărăgănat, pe un ton plângăcios, un glas de femeie, ca și cum se ținea de nas. Lălăitul s-a repetat răsunând mai aproape. S-a grăbit la fereastra din stânga, a împins plasa de țânțari și s-a aplecat, ciulindu-și urechile. Când vocea a răsunat clar, a strigat spre poartă:
Florica, stai un pic!
Și-a scos iute șorțul de bucătărie, l-a aruncat pe blat și a ridicat de sub masă o plasă colorată, cu mânerele legate.
Domnu’ Țane, ies la poartă, că trece țiganca, a anunțat din holul de la intrare.
S-a grăbit pe alee, însoțită de lătratul cânilor din curțile vecine, în timp ce-și agăța ochelarii în decolteul rotund al rochiei. A mutat plasa în cealaltă mână și i-a făcut semn șoferului din camioneta albă, oprită în dreptul casei.
Bună ziua!
Da’ ce material frumos aveți azi, doamna Stela, a râs femeia cu basma înflorată și fustă largă, plisată în timp ce cobora gesticulând spre rochia neagră, cu trandafiri colorați, ce-i dezgolea Stelei doar antebrațele și papucii roșii, cu talpă groasă. Ne, ne, ne, v-ați pus și fundă, ce mai cucoană sunteți!
Avea glasul răgușit și mesteca gumă, plescăind și lăsând la vedere dinții auriți de sus.
Dar cine conduce, Florica?
Nea Matei.
Sărumâna, i-a zâmbit bătrânul de la volan,în timp ce lăsa în jos geamul portierei. E patroanele mele, a adăugat înălțându-și sprâncenele albe, groase.
Aha, și cu cine mai ești? a continuat Stela cercetând-o pe tânăra cu coadă împletită de pe platforma camionetei, care ținea pe genunchiun televizor mic.
Sărumâna, doamna, i-a răspuns fata fluturândo portavoce.
E sora me, doamna Stela, noi doi suntem surori.
Aha, a încuviințat prelung Stela, ce frumușică e.
I-a ațintit alunița de deasupra buzelor sidefii.
Înseamnă că vă merge bine, dragă, de v-ați luat șofer și megafon.
Eee, doamna Stela, bărbate-miu a rămas la atilier, dă cu ranga la fiare, până-i ies creierii din cap. Nea Matei e șoferu’, îi plătim pezi, a explicat Florica lungind fiecare cuvânt. Muncești o lună și mănânci într-o oră, ai luat un pui și zece pâini pentru copii și s-a dus. Iar mai faci mâncare, iar mai dai bani.
Adevărat, fata mea, dar bine c-aveți de lucru.
Uite colea baterii, am adunat de la toate casele, i-a zis Stela și i-a dat plasa.
Și-a scos funda roz din cocul lejer, i-a fixat mai bine clipsul și a rămas cu mâinile încrucișate pe piept.
Sărumâna, doamna, să-i ziceți la domnu’ Marinică: o sută de kile avea cada, a spus Florica, mărindu-și ochii bulbucați. Da’ nu e ajungere cu fiarele, a continuat cu dezamăgire în glas. V-am spus, tot mai bine înainte, când umblam după sticle cu tata, cu căruța. Acu’, ce să facem, dacă au ieșit astea de plastic?! Cu sticlele au făcut ai mei două camere și stăm șase copii cu ei, trei însurați, cu nepoți cu tot, a continuat pe același ton sacadat, în timp ce aranja plasa în camionetă.
Să fii sănătoasă, Florica, să ai cu ce-ți crește copiii.
Da, doamna, sărumâna, doar sănătate și putere de la Dumnezeu vrem.
Și glas! a țipat tânăra din spate. Vrem putere și glas să strigăm după fiare, a completat izbucnind în râs, cu coatele sprijinite de televizor.
Și să mai zlăbim și noi! a râs tare Florica și s-a așezat lângă șofer.
Așa, da, fetelor, să slăbim! a bătut din palme Stela, uitându-se după ei.
