Sunt și altfel de lacrimi,
le spunem mijlocii sau firești,
iar nu rele și pătimașe, seci și îndelungate,
deși le-am cunoscut și pe acestea
în nopțile încinse la mijloc de lumina așchiată
a dimineții, prima lumină:
rece, ivită prin sticla paharelor
când numai profesoare navetiste, mărunte și înfrigurate,
fug să prindă personalul de cinci și măturătorii îți dau ocol complice
până la primul tramvai al zilei.
Iată-l, a sosit.
La braț cu aceste întâmplări adevărate privesc orașul:
femei cu șorțuri albe în pragul covrigăriilor,
fumând după ce prima tavă de plăcinte a fost scoasă din cuptor,
stropitori care împrospătează răsadurile înrourate
din sensurile giratorii, semafoare pâlpâindu-și luminile,
chioșcuri zgribulite de ziare unde flutură atârnate în cârlige de rufe
pagini de sudoku plouate.
Privesc orașul și repede mă lepăd de el,
ocrotită doar de pereții metalici, vâjâitori,
și câteva ferestre: ba răzuite de adolescenții mânioși,
ba sărutate de gurile puhave ale celor îndrăgostiți.
cineva+altcineva stă încastrat, ca-ntr-un stomac împuns de harpoane
al unei balene ucise, pe scaunele și-n pereții navei mamă.
O lacrimă mijlocie se prăbușește pe spetează,
alunecă sfâșiind numele unei fete,
apoi pic! pe genunchii înveliți în lycra ai femeii cuibărite lângă mine
unde tremură, la fiecare curbă, lucrările la limba română ale clasei a cincea C.
Ca să nu tresar, ca să nu fug și să cobor înainte de vreme,
de pildă la stația Păcii, murmur așa:
odată ca niciodată, în curtea unui liceu de la oraș,
se înălța o biserică de lemn și-n curtea ei, răsădită cu dediței,
plivită de-un portar mocofan și blând, elevii zumzăiau, pe furiș,
înaintea examenului de treaptă. sau după orele de muncă patriotică,
(atunci tovarășele profesoare o zbugheau cu servietele la brâu spre troleu)
fete și băieți făceau cerc în jurul părintelui și el le citea povești
până ultimii copii își scuturau șorțulețele, cravatele, ghiozdanele
de pudra salcâmilor înfloriți și o porneau, flămânzi, spre case.
erau în curtea școlii și castani, bătrâni și noduroși ca nasul bunicului;
toamna, toți băieții dezghiocau de zor, jucau fotbal, râdeau nebunește.
atunci numai fetele, sârguincioasele fetițe, mai ascultau,
ca pe-o icoană vie, nefăcătoare de minuni, vocea părintelui.
Și într-o zi, aproape de vacanța mare, când soarele dogorea
ca peste-un câmp de spice răscoapte asupra tuturor, ochii portarului,
mocofani și plictisiți, s-au aninat de-un cotlon din dosul bisericii:
o fată și-un băiat își treceau palmele peste zidurile înlemnite ale naosului.
le curățau de pânze de păianjen, ai fi zis, eliberând insectele în iarbă;
dar Veronica și Ionel, 1945,
Pavel și Dana, 1950, vara, după absolvire,
și Marieta, rugăciuni pentru fratele în spital,
Cornel și Lenuța înainte de cununia civilă, casă de piatră și prunci sănătoși!
tovarășei Angela, profesoara mea. la înmormântare;
și Nicu, Grigore, Stelian, Florin, întorși din armată,
Firuța, vara lui 1963, mulțumesc, Doamne, că-s prima din sat care-o terminat școala,
Magdalena și prietenii, într-o nu știu care seară,
Varvara are cei mai frumoși ochi albaștri
și o iubesc, aprilie 1972.
și ca să nu tresară, ca să nu fugă, să intre-n clasă înainte de vreme,
tata ivește din buzunarul cămășii creionul chimic
și-i dă mamei ghes: mâna ei sapă șănțulețe în lemnul capelei.
dacă plouă fără vânt, la noapte, insectele bisericii vor bea din ele.
Și cei ce plâng să fie ca și cum n-ar plânge. Și cei ce se bucură, ca și cum nu s-ar bucura. Și cei ce cumpără, ca și cum n-ar stăpâni. Și cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi deplin de ea. (Corinteni, 1)
țața Ileana locuia singură în casa cât o ridicătură de pământ
de când bărbatul îi murise și frații se risipiseră pe la oraș.
în bucătăria de vară – un staul unde suflul cald și-adormitor
nimeni nu-l șuieră – avea țața totul:
patul învelit în pene și pufi de gâscă bătrână,
plapuma zgrunțuroasă lipită de faianța sobei,
cuverturi și țoale tari ca prispa înghețată iarna,
fețe de pernă dantelate, frecate în lighean cu fiecare anotimp,
pastile de Protex strecurate între baticuri însăilate sprințar,
cu roșu, aidoma înfloriturii de bazar,
un frigider înalt până la gura podului în care țața nu păstra
decât găinile jumulite pentru copii, când o fi să vină la sărbători;
o fereastră cât o bulboană, spartă de colindători năzbâtioși, de care
primăvara încă mai aninau țurțuri netezi și viguroși, iar lângă ea,
mereu aproape de lumină, candela și acatistul.
într-o gospodărie pipernicită, rămasă e doar amintirea
drumului cețos până la grajd, dimineața când animalele
așteptau cu gâturile întinse și aripile desfăcute
nutrețul sau păpușoii dezghiocați de cu seara;
care-ncotro, zburătăcind;
grădina încărcată-n după-amiezile de vară,
picotind sub tălpile fierbinți și așchiate ale Ilenei
când se-apleca după firele de ceapă și broboane dulci
spălau rotunzii harbujilor pocniți.
și-acolo unde bulgări negri de pământ zemos erau,
cu viermi dolofani spintecați în lopată după ploaie,
acum e miriște uscată,
și-acolo unde busuioc și pătrunjel, mentă și leurdă,
mărar și leuștean de se pierdea mingea copiilor prin buchețele,
acum doar cuiburi de viespi în parii smulși de vântoase de pe stupi;
acum doar sunetul cănii legate cu sfoară pălind zidurile fântânii secate
acolo unde, cu numai o găleată, ostoită era setea de veacuri a uliței întregi
în verile cu secetă prigonitoare și foametea pe vine.
atunci își sufleca țața Ileana șorțurile, tăcea mâlc ore-n șir
în bucătăria de vară și fierbea grâu, lungea mămăligi cu apă,
frigea cartofi piperniciți pe jar și îmbia
smeriții și înfometații: pruncii și mamele, bătrânii,
bețivii, hoții în veșminte de lucrători cinstiți,
copii tulind-o pe tarla, în mâini rostogolind cartoful fierbinte,
ba uneori chiar popa la braț cu dascălul
binecuvântau, din pragul casei, așa:
.
Mânca-vor săracii și se vor sătura și vor lăuda pe Domnul.
Iar cei ce-L caută pe Dânsul, vii vor fi în inimile lor în veacul veacului.
azi, ridicătura de pământ se încovoaie sub plesniturile
flăcărilor. așa o ars și-a lu’ bădia Ion,
și-acolo o ras totul, până la livadă, Doamne, bunuțule,
cum ne opărești tu de vii!
parc-ar fi o claie de fân uscat, nu casa noastră,
așa se îndesește focul, plânge țața.
egal, zguduind umerii, aplecându-se până la pământ;
dacă traversezi ulița, n-o să știi ce-auzi întâi:
vaietele Ilenei ori spintecăturile jăratecului, pârâitul varului încins.
dacă te îndepărtezi, fumul o să-ți par-un rotocol umbros de nori
deasupra sătenilor burdușind spre poartă frigiderul,
cuverturi și țoale, sertare cu veselă prăfuită,
cojocul îmbibat în naftalină.
la semnul lui, al fiului, toate stau stivuite la roata mașinii.
liniște și executarea. și
nu se poate, mamă,
zece găini erau în frigiderul ăsta,
te fură cu mâna pe ele și ochii beliți!
vacile se-ntorc acasă,
ugerele picură țărâna și
copitele-o usucă, ridicând
praful și pulberea.
