„Sunt un marinar eșuat pe uscat, printre cărți, idei și povești”

Dragă Adrian, ne știm de atâta vreme, că mi‑e și jenă, mai ales de colegele și colegii mei din redacție, să spun de când. Cam de pe vremea OuTopos‑ului. Ce nu bănuiam atunci era faptul că Piatra Neamț a avut la un moment dat ieșire la mare. Și, prin tine, are și acum. Și că tu erai, de fapt, un matelot împătimit, revenit acasă, la prima lui pasiune, literatura. Când și cum a început totul?

Bogdan, sunt un nostalgic patologic, vasăzică nici eu nu îndrăznesc să‑mi amintesc când ne‑am cunoscut și cam de când ne știm. Pare acum o sută de ani, cu întâmplări aurorale, pierdute în negura vremii, cum se zicea pe la chermezele Junimii maioresciene: OuTopos, studenția minunată la Literele ieșene în anii 1990, pasiunea pe care o puneam în tot ce făceam, la cursuri cu vechea gardă de profi, la seminarii și lucrări, la cenaclu, la revistă, în debuturi, în texte, discuții și ieșiri boeme după ședințe de polemici furibunde în sălile de curs sau la Casa Dosoftei, seara târziu… O, tempora!! Din astea au ieșit scriitori foarte buni, azi, din astea au ieșit profesori de literatură și oameni care au rămas cumva legați de cărți. Te numeri și tu cu succes printre ei, poate și eu, mai la urmă, mai discret…

Treaba cu marea la mine a pornit tot de la literatură. În anii aceia cumpliți ai comunismului ceaușist, anii 1980, când România devenise un fel de Coreea de Nord (singura țară din blocul comunist, de altfel, scufundată în așa ceva atunci, într‑un concert general al deschiderilor în celelalte țări est‑europene), când trăiam în frig, foame, izolare, întuneric, minciună, supraveghere și propagandă, când totul părea așa, veșnic cenușiu și veșnic urât, o gură de aer a fost pentru unii ca mine lectura. Citeam ca nebunul („eu nu vreau să trăiesc, eu vreau să citesc”, cum scria cam tot pe atunci regretatul meu concitadin, poetul Aurel Dumitrașcu), citeam mai ales cărți de aventuri insulare, cărți despre călătorii pe mare. Cum puteam ieși altfel decât imaginar dintr‑o țară complet închisă, dintr‑o viață condamnată într‑o kafkiană colonie penitenciară?

Erai s‑o pățești ca Don Quijote. El s‑a făcut cavaler, tu mai aveai puțin și te fă‑ ceai marinar. Ai intrat, în 1989, la Liceul de Marină Militară din Constanța (LMM îi ziceam noi, dobrogenii și fugeam ca dracul de tămâie de el, pentru că aveam de unde afla cum e viața acolo). Ca un om care a făcut drumul invers, dinspre Con‑ stanța spre Moldova, sedus de un topos literar, te ispitesc: ne spui pe scurt povestea? Care scriitor te‑a corupt? Ce personaj te‑a vrăjit? Că sigur nu‑ți doreai nici să faci bișniță cu blugi, și nici să devii președintele României.

Exact cum spui, am coborât dintr‑un oraș de munte într‑unul la mare, apoi iarăși înapoi, într‑un drum circular. Într‑un fel, conturam vag un fel de aventură asemănătoare celor despre care citeam. Și cititul a fost factorul determinant, literatura, escapismul imaginar. Îi devoram atunci, în anii 1980, pe Daniel Defoe, Herman Melville, Jack London, Robert Louis Stevenson, Jules Verne și mai ales pe Radu Tudoran (nu că nu erau și alte genuri frecventate, dar cărțile despre mare erau preferatele mele). Toate pânzele sus! a fost cartea mea cult și tot ea m‑a făcut să aleg parcursul educațional de care spuneai, unul greu de accesat și destinat cumva unei elite a gimnaziștilor comuniști: admiterea la un liceu militar. Iar eu alesesem Liceul Militar de Marină din Constanța (LMM, cum l‑ai și amintit), voiam să mă fac ofițer de marină militară. Nu mai insist cât de greu era să intri la o asemenea școală, pe atunci, și ce ordalii presupunea asta, am făcut‑o în cartea mea de debut, În drum spre sud. Roman de aventură (pe care îndrăznesc s‑o asemăn, prin tematică și legături autobiografice, cu Orașul și câinii a lui Llosa, desigur, păstrând proporțiile estetice și valorice). Nu mai povestesc nici ce a însemnat parcursul unui asemenea liceu, între 1989‑1993, am făcut‑o parțial în același roman. Oricum, a fost o inițiere dură, brutală, o confruntare cu diferența marcantă dintre vis și realitate, trăită la vârsta aia dificilă a adolescenței. După absolvire, am stat un an acasă (n‑a fost ușor nici să abandonez sistemul militar, care încercase să mă prindă de la început printr‑un contract oneros, numai cine a trecut printr‑un asemenea sistem știe despre ce vorbesc), m‑am pregătit temeinic, am citit pe rupte ce trebuia, am învățat latina mai singur și am intrat la Litere, la Iași, în 1994, trecând iarăși prin examene serioase, cum știi și tu că se dădeau atunci. M‑am întors de unde plecasem, la cărți, la literatură. M‑am dedicat după aceea literaturii pe deplin, încercând să funcționez și să rămân în branșă ca doctorand, prof de română și scriitor. Dar deja trecusem cu toții într‑o altă eră, scăpaserăm de comunism, eram liberi să gândim, să vorbim, să citim și să scriem ce voiam. Am păstrat o puternică legătură cu imaginarul marin, filtrat cultural și ficțional, n‑am scăpat de el niciodată, era ceva incontrolabil, inconștient. Se vede asta și în unele texte ale mele, tu o știi bine. Între noi fie vorba, sunt și acum foarte legat de orașul tău natal, Constanța, în care mi‑am trecut examenele majore de maturitate. Sunt un marinar ratat, un marinar eșuat pe uscat, printre cărți, idei și povești. Cam ca Joseph Conrad, pensionat mult prea devreme, nu?

Tu călătorești pe mare prin scris. Primul tău roman, În drum spre sud (2012), este lămuritor pentru pasiunea ta literară pentru mare. În Pirați și corăbii propui o fascinantă „incursiune într‑un posibil imaginar al mării”, mototolind destule mituri. Expoziția recentă de la Muzeul Literaturii din Iași este o altă față a aceleiași pasiuni. Simplificând, realizezi machete ale unor corăbii celebre din literatură, de la cea din Moby Dick, la aceea din Revolta de pe Bounty, de la goeleta „Speranța” din Toate pânzele sus! și până la corabia din romanul tău de debut. Cum faci? E și asta o formă de creație? O altă față a scrisului tău? Te ajută la scris? E o formă de visare la ceea ce n‑a fost să fie?

E tot ce spui tu, la un loc. Deși nu tot ce scriu eu are legătură cu asta, eu fac și cronică literară, scriu și eseu pe varii subiecte (doctoratul meu e în antropologie, cu o temă legată de Rai în cultura populară). Ultimele mele romane, Zeppelin (2017) și Apocalipsis (2019), nu prea se referă la mare, au cu totul alte opțiuni imaginare, ca să nu mai vorbesc de ultima mea carte, Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe (2020), care‑i una de eseuri religioase și literare. Dar pasiunea pentru machete de corăbii, pentru navomodele cu vele e indispensabil legată de parcursul meu biografic și de pasiunea pentru mare, e o rămășiță, un erzaț psihic, o altă formă de existență, de visare și de scris. Exact cum bine ai formulat tu. Scriitorii au avut dintotdeauna pasiuni care nu au avut neapărat legătură cu literatura, sunt forme alternative de existență, până la urmă. În arta asta a navomodelismului am fost un autodidact, în liceu nu am făcut așa ceva, noi eram pregătiți pentru a funcționa pe nave moderne. Eu am învățat din mers, citind, văzând, făcând, construind (încă dinainte de liceul de marină făceam corăbioare din lemn, carton și ațe, pe care le dăruiam prietenilor), urmărind reviste de profil, tutoriale… Noi, „cei vechi”, avem și abilități practice astăzi dispărute, să traforăm cu pânza de bomfaier, să tăiem, să șlefuim, să pilim, să măsurăm, să lipim ansambluri, să vedem simetrii, să desenăm, să coasem, le‑am exersat la orele de atelier de la școală și pe la cercurile tehnice de la Casa Pionierilor, cum se numea ceea ce azi se cheamă Palatul Copiilor. Și m‑a ajutat enorm puterea de a‑mi reprezenta în detaliu realitatea de pe puntea și din arborada unei nave cu pânze, așa cum apare ea descrisă în cuvinte (e un jargon destul de complex, eu îl cunosc bine; știu, de pildă, ce sunt chila, etrava, etamboul, bompresul, trinchetul, gabierul, tambuchiul, duneta, sarturile, pataraținele, rândunica, teuga, cabestanul etc.). Proiectul meu, cel pe care l‑am expus la Filit nu demult (cu neașteptat succes de public) și la care lucrez de peste zece ani, e de a realiza machetele câtorva corăbii‑personaje, câteva transpuneri de „decoruri” plutitoare din marile romane marine. Am reparcurs pasaje descriptive, am asimilat noțiuni de arhitectură navală veche și m‑am străduit să redau tridimensional corăbii cât mai detaliate și cât mai apropiate de ceea ce și‑au imaginat autorii romanelor din care m‑am inspirat. Cu alte cuvinte, am încercat să materializez fantasme din cuvinte și‑n același timp să le fac cât mai verosimile, istoric vorbind (Pequod, baleniera din Moby Dick, nu e doar corabia imaginată de Melville, e chiar o balenieră de început de secol XIX, iar goeleta Speranța din romanul lui Tudoran nu e doar un decor epic, ci chiar un vas de pescuit olandez din a doua jumătate a secolului XIX, și tot așa cu vasele din Henry Dana Jr., Arturo Pérez‑Reverte, John Barrow, Captain Charles Johnson, Alexander Exquemelin sau Patrick O´ Brian). Dacă‑mi arăți o corabie, îți pot spune imediat ce tip de vas e și din ce secol, dacă‑i caravelă, bric, brigantină, barc, schooner, fregată etc.

E mai greu să descrii o corabie sau să o realizezi din lemn, aracet, pânză, vopseluri și altele? Te ajută asta la scris?

N‑aș zice că mă ajută la scris, dar e o formă alternativă de creație personală, o altă extensie a mea. E mai greu, desigur, să lucrezi la o machetă, ia timp, efort fizic, putere de imaginație și capacități de proiectare, ia mai ales răbdare (o, câtă‑ți trebuie ca să faci tot ansamblul arboradei unei corăbii, cu vergi, scripeți, palancuri, parâme, cavile, saborduri, fiecare la locul său!). Eu am instrumente și materiale, investesc în ele mereu, dar nu am un atelier special de lucru, machetez pe același birou de apartament unde‑mi scriu și textele, pe laptop. Dar e o reală satisfacție să vezi că, în condițiile lipsei unui spațiu și a unui timp dedicat mai îndelung (lucrez doar în vacanțe la machete), ai reușit să redai tridimensional, într‑un obiect splendid, o corabie pe care doar ai „citit‑o”. Și recunosc că‑mi place și procesul invers, să introduc într‑o poveste o corabie preexistentă, cu toate detaliile ei, s‑o „re‑scriu”. Am făcut asta cu Bounty, de exemplu, celebra corabie engleză ajunsă în Mările Sudului, pe care s‑a revoltat echipajul în 1789, i‑am reproiectat ficțional destinul într‑o parte a romanului meu de debut.

Pe când următorul roman „de aventuri pe mare”?

Am un nou roman deja depus la o editură importantă, el are legătură și cu marea, și cu misterul unei epave vechi, și cu istoria, dar temele lui majore sunt exilul, singurătatea, întoarcerea acasă și – deloc în cele din urmă – literatura. Va fi în unele privințe și un metaroman, un text epic despre puterea de salvare prin literatură, prin scris, prin poveste. Vei vedea la momentul potrivit și sper din toată inima c‑o să‑ți placă, ție și altora.

realizat de Bogdan Crețu

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Cultură
George Stănica

Caracterul intangibil al libertății

Matei Vișniec, Domnul K eliberat/Mr K Released. Roman tradus din limba română în limba engleză de Jozefina Komporaly și publicat de Seagull Books. Recenzia romanului

Cultură
Mihai Buzea

Împrumutul care nu mai poate fi restituit

Iertați‑mă pentru acest titlu de articol! Dacă era după mine, nu‑l scriam niciodată. Dar alternativa ar fi fost „Misterul morții din Strada Lungă sau Cum

Print
Gabriela Vieru

Un Houellebecq mai tandru

Anéantir, tradus la noi cu titlul Anihilare de Daniel Nicolescu la Humanitas Fiction, e cel de‑al optulea roman al lui Michel Houellebecq și, dacă ar

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *