Suntem bețe de chibrit

Suntem bețe de chibrit pe care viața le aprinde deodată. Cum și cât ardem, probabil că depinde de destin. Și de noi. Același scrum, însă nu și același foc. Poate doar alt băț. Clipele se preling printre flăcări, iar timpul măsoară c-o riglă distanța de la aprins pân’ la stins. 
Valul de aer fumegă trăiri. Curbează podul palmelor deasupra flăcării. Simte. Și stă. Atât, cât i s-a spus de Dumnezeu. Când nu mai simte, își trage palmele și-ncepe să sufle. Atât de tare suflă, încât timpul își înfige tălpile-n pământ și privește uimit la ce-a fost și n-o să mai fie… 
Durerile se-mbrâncesc printre aburi. Iar iubirile se zbat prin pulberea de scrum. S-au dus. Dar, ce nu se duce?!

Suntem bețe de chibrit pe care viața le aprinde deodată, ca mai apoi, tot ea să le stingă…

Publicat în Idei, LiteraturăRecomandat1 recomandare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *