„Tache, Ianke și Cadâr” – vânzători de nostalgie la Teatrul Bulandra

E greu să îți mai păstrezi duioșia în realitatea fragmentată în ecrane. Spiritul pragmatic și practic al timpului prezent aplatizează fără prea multe remușcări culmile de tandrețe, candoare și inocență. Bonomia suavă a răbdării duratelor, ce se lăsau înduplecate să zăbovească într-un lumpăn preț de încă o vorbă și încă un pahar, a fost înlocuită de eficiența birourilor în formă de cub, lipsite de suflet, dar pline de performanțe. Iar teatrul, bătrânul spectacol al minciunilor spuse frumos, se grăbește și el să împrumute ecrane pe care să își proiecteze poveștile pentru a continua să își păstreze relevanța într-un ev mult prea egoist pentru o artă atât de generoasă.

Spectacolul Tache, Ianke și Cadâr după Victor Ion Popa, montat de Horațiu Mălăele la Teatrul Bulandra din București este ca un memento al tradiției unui fel de a face teatru care astăzi se dizolvă printre trucuri de efect și imagini de impact. Un text intrat în fondul cultural teatral, o piesă cunoscută și jucată aproape excesiv de trupe mai mult sau mai puțin performante, Tache, Ianche și Cadâr e unul dintre puținele texte de teatru românesc despre care a auzit chiar și un non-spectator; o poveste pe cât de simplă, pe atât de simpatică pentru generații întregi.

Horațiu Mălăele a ales cu băgare de seamă cheia montării de la Teatrul Bulandra; există deja spectacole-reper și actori ale căror chipuri, voci și intonații sunt asociate instant cu personajele lui Victor Ion Popa. Pe de altă parte, piața e suprasaturată, deja, de propuneri înjghebate cu buget mic și decor cât să încapă într-o dubă în scopul de a bate țara-nlung și-n lat, mizând pe bucuria publicului de a (re)vedea pe scenă un text îndrăgit. Așadar, comicul prezent în piesă a fost și este în continuare exploatat la maximum, cu asupra de măsură și, de multe ori, cu efect stânjenitor. În montarea de la Teatrul Bulandra, însă, măsura e bine strunită; miza nu e râsul hă-hă-it și mult, ci emoția unei seri de teatru în tihnă. Resorturile profund umane prezente în piesă sunt folosite cu mare băgare de seamă, rafinat, cu umor de calitate și o interpretare personalizată a fiecărui rol, astfel încât să dispară, pentru câteva ore, imaginile-reper și comparațiile inutile.

Tache, Ianke și Cadâr poate fi și o poveste despre prietenie, camaraderie, iubire și bun simț. Iar aceste valori, ce par a fi uitate de contemporanii bezmetici care aleargă ambițioși în numele unor idealuri mai puțin cavalerești, sunt aduse în scenă cu multă căldură; deloc didactic, deloc expozitiv sau demonstrativ, relațiile dintr-un timp și spațiu pe care le credeam uitate se conturează cu răbdare și bun gust. Parcă și respirația se încetinește, parcă și atenția nu mai face eforturi pentru a rămâne concentrată – în sala „Liviu Ciulei” a Teatrului Bulandra se deschide un portal și viața de mai demult, cu inocența ei, cu naivitatea ei, cu liniștea și cumsecădenia unui trecut nu foarte îndepărtat, ne înduioșează pe noi cei care le știm pe toate „la un click distanță” și ne dă răgazul unei întâlniri cu un colț de nostalgie materializată pe scenă.

Nu există inovații de efect, reinterpretări istețe, simboluri și trimiteri culturale cu dedicație; atmosfera pe care scenografia poetică și bogată în detalii a Mariei Miu și Lighting design-ul armonios semnat de Grigore Andrei Mihai creează o falie în timp prin care actorii pot extrage o mostră de viață dintr-un „atunci” în care nu existau deadline-uri și meetings. Acest ritm pe-ndelete, răbdarea tipicară a unei vieți mai puțin complicate, umanitatea profundă a unor situații în care fericirea și respectul sunt armonizate așa cum astăzi nici nu ne mai punem problema că ar trebui, această poveste cu oameni de bine e motivul pentru care spectacolul se desprinde remarcabil din lungul șir al montărilor cu Tache, Ianke și Cadâr.

Distribuția pare a fi ideală: de la Dana Dogaru (Safta), care face din câteva apariții cluul spectacolului cu vocea hodorogită bodogănind cu haz, la Răzvan Vasilescu (Cadâr), care toacă mărunt și în surdină cuvintele pe care le însoțește de gesturi ce devin comice prin contrapunct. De la Horațiu Mălăele (Ianke), care decupează precis scurtele momentele de intensitate emoțională aducând aminte de performanța pe care o făcea cu aproape 20 de ani în urmă pe aceeași scenă în Unchiul Vanea, la Mihai Constantin (Tache), a cărui carismă bogată e dublată de o seriozitate foarte asumată și o duioșie sinceră. Surpriza cea mai frumoasă e distribuirea ideală în rolul Ionel a lui Matei Constantin: tată și fiu în poveste, tată și fiu în viață, cei doi construiesc cu atâta bucurie și tandrețe schimburile de replici, încât ai sentimentul că vezi un alter ego întinerit al lui Tache în Ionel cel jovial și îndrăzneț.

Tache, Ianke și Cadâr în regia lui Horațiu Mălăele este și va rămâne, probabil, mult timp montarea cea mai reprezentativă a piesei lui Victor Ion Popa pentru o perioadă îndelungată, intrând în galeria reperelor alături de Alexandru Giugaru, Ion Finteșteanu, Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Gheorghe Dinică și Marin Moraru.

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *