Călătoria e suma lucrurilor needucate încă în noi înșine: „În mintea lor, alături de conceptele de timp, de spațiu și de posibilitate nu exista și ideea de drum. Pentru ei, sensul propriilor vieți era chiar mai clar dacă se furișau prin păduri decât călcând pe drumul mare, chiar dacă era mai dificil” (Haruki Murakami, 1Q84). Iar dacă „citim” călătoria din perspectiva lui Merleau-Ponty, vom micșora ecartul dintre intuitivul afin metafizicii și senzorialul prielnic fenomenologului. Este Ființa exterioară noțiunii noastre de realitate? Sau e doar colaterală experiențelor imediate, pe care ne încropim o idee de concret? În 1960, Maurice Merleau-Ponty preciza: „[…] infinitatea ființei despre care poate fi vorba pentru mine este finitudinea operantă, militantă. […] Sunt împotriva finitudinii în sens empiric, existență de fapt care are limite, și de aceea sunt pentru metafizică. Dar ea nu este mai mult în infinit decât în finitudinea de fapt” (Vizibilul și invizibilul). Sunt și unii care o țin pe-a lor și toarnă gaz pe foc: „[…] percepția nu este decât un precipitat al imaginarului” (Nicolas Grimaldi, Tratat despre banalitate). În toate cărțile și filmele recente, călătorul prin vremuri are viață grea. După cuantismul actual, materia ar fi o formă de agregare cu veleități anticipative. Dar nici acelea stabilizatoare nu-s de lepădat. În serialul Loki (2021), producție Marvel, personajul Sylvie cere persecutorilor săi un singur favor: s-o pună într-o buclă de timp, astfel încât să-și trăiască restul vieții într-o amintire frumoasă. Ar fi scăpat ieftin. Căci eroul principal, din același scenariu, se întâlnea, într-un mare Vid, cu mai multe variante ale sale. Și ele îl întrebau „care dintre noi ești tu?”. Mai prietenos formulat, „care avatar te conține mai bine?”. Se exagerează, vor protesta cusurgiii. Prezența omului e tot mai anemică, aceea a mediului ambiant tot mai greoaie. Și e atât de omogen, încât îi zicem biotop. Finalmente, Cosmosul nu mai are un șef. Nici un Gagarin nu-l strunește. Galaxiile călătoresc de capul lor. Degeaba sporovăim despre limitele reprezentării. Ele fac să pulseze tocmai „teritoriile” mentale de dincolo; de după granițele vremelnic impuse pământului și nouă: „[…] geometrii din secolul XX au căzut de acord că transformările admisibile cele mai generale sunt, deocamdată, transformările continue. Sunt transformări ale spațiului sau, mai general, ale unei varietăți, care îl deformează – lungindu-l, scurtându-l, îndoindu-l, curbându-l, dar fără să-l rupă sau să-l lipească. Transformările acestea formează un grup, pentru că inversa unei alungiri e o scurtare (retracție) care e doar o alungire cu un factor negativ. Tăieri și lipiri nu sunt admise: pe de altă parte, a tăia, adică a găuri o minge de fotbal înseamnă s-o faci inutilizabilă din punct de vedere geometric.”. (Marco Andreatta).
Impredictibilul materiei începe să corespundă evenimentelor din viața cotidiană: „[…] știința ne spune multe despre felul în care sunt lucrurile, dar nu se pronunță asupra felului în care ele trebuie să fie, nici nu ne împiedică să ne imaginăm lucruri care nu există. […] Nimeni nu-a descoperit vreodată în organismele biologice o putere mentală separată de evenimentele fizice convenționale din corpul și creierul lor. […] Așadar, împărțirea experienței între o lume interioară și una exterioară pare superficială. […] Această perspectivă unificată asupra lumii are o simplitate măreață și o frumusețe stranie. În ea, trebuie să ne considerăm nu obiecte unice (suflete) în afara lumii fizice, ci tipare coerente, dinamice ale materiei” (Franz Wilczek, Fundamentele lumii fizice). Odinioară, ritmurile evolutive ale Terrei se supuneau matricilor factuale ale Universului. Astăzi stelele se mută pe hărți astronomice capricioase, cerând azil în constelații vecine. Și slăbesc viitorul dinainte stabilit al galaxiilor. Astfel, antichitatea unui orășel al nostru oftează după evul mediu al altora. Cândva, astrele aveau tupeul să prescrie, nu doar să prognozeze. Acum, e mai bine să știm ce rău ni se cuvine decât să fugim după un bine care oricum ne scapă.
Neprevăzutul excursiei e cu atât mai pliabil pe asperitățile stilului breaking news. Călătorii moderni invadează Pământul. Fără a fi însă omniprezenți. Structura dinamică a Terrei îi antrenează însă într-o entropie ce bucșește călătoria cu impasuri. Totu-i experimentabil și asta-i de vreo două sute de ani: „Abia poetica și imaginația au redat speranțele omului modern demistificat, pentru care numai eroii zilei par adevărații eroi. Or, ficțiunea are eroi în care speranțele se pot investi fără rest, mai ales dacă e vorba de personaje care te salvează din convenționalul restrictiv al imposibilităților cotidiene. […] Pirații reali știau ce riscuri își asumă, trecând de partea celor proscriși […]. Pirații din poveștile despre ei au reprezentat mai ales alternativa unei lumi inegal zidite, poate singura alternativă, rezolvabilă exact acolo unde lumea a început: pe mare” (Adrian G. Romila, Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării). Dezorientarea intră în poveste și își face loc în trecutul povestitorului. Călătorie și călător își dau reciproc o istorie. Firește, sunt și oameni care nu și-au găsit lumea: „Este atât de ușor să destrami o poveste. Să întrerupi un șir de gânduri. Să distrugi o frântură de vis purtat de colo-colo cu grijă, ca un obiect de porțelan. Să o lași să existe, să călătorești cu ea, […] este lucrul cel mai greu de făcut (Arundhati Roy, Dumnezeul lucrurilor mărunte). De aceea, vom presupune că o piatră oarecare nu ne iese dinainte din propriul ei moft. E „adusă” acolo prin legile fizicii, ca să fuzioneze cu întregul context și să dea pregnanță ansamblului narativ. Piatra e o striație a existândului, o bâlbâială a drumului. Împiedicându-ne de ea, reconfirmăm desfășurarea pământului, dar pigmentând cumva placiditatea tărăgănelilor sale. Căci Everestul călătoriei nu este doar ajungerea, ci și modul în care e întâmpinat ajunsul: „Am trăit din așteptarea ta/ și pașii tăi sunt inima mea” (Paul Valéry, Antologie bilingvă de poezie franceză). A călători nu înseamnă numai să colinzi lumea. Mai trebuie s-o mai și aștepți: astfel încât marile ei depărtări să ți se adune în prag sub chipul unui musafir neașteptat. În conferința susținută la 14 decembrie 1957, la Universitatea din Uppsala, Albert Camus dădea de înțeles că puterea unui adevăr stă în capacitatea lui de a suporta transfigurări multiple, nu totdeauna convergente: „Realitatea unei vieți de om nu se găsește doar acolo unde se află el. Se găsește în alte vieți care dau formă vieții tale” (Albert Camus, Discursurile din Suedia). Francezul trece autentismul prin sita deasă a întregirii. Cea din urmă e plină de naturalețe, dar firavă-n adevăr. Totalul vieții mele nu e, totuși, decât un fascicul din nebuloasele minții tale. Infinitul poate fi convingător, dar nu și credibil; pentru că răspunsurile lui surclasează iscodirile noastre. Un călător o să fie întotdeauna dedicat multiversului din el, întruna aici și mereu altundeva. Bunăoară, Insula Pala este o utopie școlară. Principiul receptivității (absorbția deplină a informațiilor) este pus în antiteză cu supoziția conceptualizării (cunoașterea selectivă, esențializată). Pala nu se vrea pe nicio hartă. Aspiră la o fericire 100%, însă una discretă, să nu bată la ochi. De multe ori fusese cât pe ce, însă realități extern-dușmănoase îi șterpeliseră mult râvnita perfecționare. Concluzia era întruna aceeași: locuitorii nu-și exersaseră îndeajuns ideea lor de paradis. De aceea mai și călătoreau în străinătate; ca s-o cunoască mai temeinic și, odată reveniți în patrie, să afle o alternativă palaneză la dominantele lumii înconjurătoare. Reinventau, pe dinăuntru, ceea ce, din principiu, țineau pe din afară (Aldous Huxley, Insula). Au și ei un vis și-l perfecționează până-l înfrâng. Tot așa și cu țara lui Jonas: o distopie, divorțată de firescul existenței; și întemeiată pe abolirea noțiunilor ce desemnau lucruri indezirabile. Iar Jonas e tocmai Alesul: cel pregătit să-i păzească pe ai săi de aceste trecuturi prohibite. Prin urmare, colocatarii lui se insularizau drastic; și se fericeau cu o ignoranță nocivă, înălțată din persistența unui limbaj stereotip. Tot ce nu trebuia știut se situa dincolo de granițele teritoriului legitim; și ceea ce nu se cuvenea rememorat trebuia anchilozat într-un misterios Altundeva. Cele mai supravegheate punți către sectorul interzis erau cuvinte cum ar fi soare, sanie, culoare, elefant. Ele evocau, mai mult decât subversiv, idei retrase din realitate. De unde și naivitatea întrebărilor puse de Jonas maestrului său, Dăruitorul de Amintiri: „Se întreba ce se găsea la mare distanță, unde nu fusese niciodată. Pământul nu se termina dincolo de comunitățile din apropiere. Oare Altundeva existau dealuri? Semănau regiunile întinse și răvășite de vânt cu locul pe care-l văzuse în memorie, locul unde murise elefantul?” Cui nu-i place cartea Darul lui Jonas (Lois Lowry), ecranizarea (The Giver) e poate mai atractivă.
