Înveți geografia interacționând cu ceea ce are mai neînduplecat în ea; lăsându-te recreat de oameni cu care nu te asemeni; și răsfrângându-te în suspiciunile lor. Căci nu ieșim prea des în largul pământului; mai degrabă acesta călătorește în imaginația noastră. Bunăoară, José Saramago nu are doar simpla memorie a peisajelor. E măcinat de amintirea implicării sale în diversele frânturi de natură. Așa că retrăiește acele priveliști; din cauză că ele se lasă încă vizualizate de copilul care le degustase cândva; și nu se oprea s-o mai facă încă, la multe decenii după. Călătoria în timp nu e abonată doar la viitor. Dimpotrivă, ea este, și nu de puține ori, o retrospectivă a situărilor noastre prin vremuri; și construiește o serie de flash-uri care se așază, la ghici, într-o istorie, cam șerpuită, a eului: „Copil și apoi adolescent, m-am inițiat în cea mai omenească și formatoare dintre toate artele: cea a contemplării. Știam, ca toată lumea, că existau în alte locuri de pe planetă munți și deșerturi, jungle și savane, păduri și tundre, priveam atent și păstram în memorie imaginile pe care cărțile mi le înfățișau ale acelor locuri de neatins pentru mine, dar realitatea supranaturală a lumii mele de atunci, aceea pe care ochii scrutători, mâinile goale și picioarele desculțe n-aveau nevoie să le observe obiectiv, căci o captau încontinuu printr-un infinit lanț de impresii senzoriale, era cuprinsă, la urma urmei, într-un banal peisaj câmpenesc, unde, ca în oricare alt loc în care s-a născut și a crescut o ființă umană, se forma pur și simplu un spirit. Se spune de multe ori că peisajul e o stare de spirit, că priveliștea naturii, oricare ar fi ea, nu face decât să ne înapoieze dispoziția spiritului cu care am privit-o, confirmându-ne-o, așadar sentimentele noastre, numai ele, au fost cele care au făcut-o tristă sau veselă, melancolică sau exuberantă, deprimată sau entuziastă. Lumea noastră exterioară ar fi prin urmare, în orice clipă și împrejurare, un fel de prelungire a lumii noastre interioare și la fel de variabilă atât una, cât și cealaltă. Ar fi o oglindă mereu schimbătoare a emoțiilor noastre, în același mod în care este, și nu va fi niciodată mai mult de-atât, doar ceea ce simțurile noastre au fost capabile să capteze din ea. […] Totul e conform cu ceea ce suntem, totul va fi conform cu ceea ce simțim. Cred sincer că aș fi o persoană diferită de cea care am devenit dacă altele ar fi fost peisajele prin care mi s-a arătat lumea pentru prima dată. În limfa sângelui, nu doar în memorie, transport pe dinăuntrul meu râurile și măslinii din copilărie și din adolescență, imaginile unui timp mitic țesut din uluiri și contemplări, pe când, puțin câte puțin chiar în decursul procesului edificării sale, spiritul se cunoștea și se recunoștea pe sine însuși. Logic, odată cu trecerea timpului, a ajuns să mi se pară că totul e deja mai mult sau mai puțin încheiat în ce privește elaborarea ființei mele intime, că tot restul pe care aveam să-l trăiesc și să-l interiorizez, fie muncă, descoperiri, fie apăsări ori bucurii, fie lecturi ori întâlniri, n-ar fi putut constitui decât tot atâtea coroborări a ceea ce contribuise înainte la definirea și justificarea persoanei distincte pe care o reprezint” (José Saramago, Jurnalul din anul Nobelului). Peisaj este aici (și oriunde) un cuvânt cu ghilimele inerente; din pricina lui, călătoria e o înlănțuire de citate. Și de genealogii intelectuale. Portughezu știe că trăim într-o realitate comună, nu și împărtășită. Memoria este una colectivă dacă trecutul meu este și al multor altora. Însă referențialul nostru este un zig-zag prin real: un contur pe care afectele îl decupează, dar fiecare dintre noi taie o altă bucată. Cu toate că viața e o călătorie în grup, relatările târzii sunt răzlețe; și cel puțin divergente. Ne-o spune Saramago în Călătoria elefantului: voiajul respectiv e o nedumerire ambulantă. Și, spre frustrarea noastră, călătoria nu-și iese din cuvânt. Mult prea pasivul substantiv natură absentează cu cerbicie. Desemna cândva de la sine înțelesul. E uzurpat însă de calificativul natural. Mai ofensiv prin ceea ce mistifică. El întrupează, după cum ne cade bine, dibăciile dăinuirii: „Nimic nu este însă mai greu de înțeles și de pictat decât pământul și, în general, decât consistențele naturii. Pentru că nimic nu e mai nenatural. Reproducerea pământului e piatra de încercare a oricărui peisagist, tot astfel cum înțelegerea materiei e piatra de încercare a filosofului. […] Cineva constata odată că în istoria artei există relativ puține peisaje cu munți. […]. Lăsăm deoparte apariția munților ca fundal vag încă din Renaștere. E drept însă că munții – ca supremă învârtoșare a pământului – aduc în peisaj prea multă materie și închid cu oarecare brutalitate orizonturile. În jurul lor, totul pare a se mineraliza. […] Peisajul geologizant este, îndeobște, foarte pretențios și reușitele lui se numără pe degete: Mantegna, Constable, Corot, Courbet Cézanne, Andreescu” (Andrei Pleșu, Pitoresc și melancolie). Pentru medievali, romantici sau fantaști recenți, itinerarul este golit de informații, dar plin de indicii. Călătorind, iei prin surprindere cea mai nimerită dintre reunirile cu tine însuți; și e timpul s-o dezvolți: „A trebuit să fac 80 de ani ca să-mi cunosc țara. […] Două luni de București, 35 (grade) la umbră. Toată lumea plecată. Și ce dacă lume nu e, drumurile sunt la locul lor și-și așteaptă cuvintele” (Nora Iuga, Blogstory). E de preferat să-ți pierzi acum pașii, dar să-ți recunoști, mai târzior, urmele. Să „pășești așteptând”, ne-ar sfătui Cesare Pavese (Cesare Pavese, Poezii). Neuitând că, adesea, mai important este vizitatul și nu vizitatorul. Dintr-un motiv simplu: exiști atâta vreme cât cineva îți bate în poartă. Esența ospitalității nu stă în beneficiile găzduitului, ci în disponibilitățile gazdei (Gabriel Marcel, Eseu de filosofie practică). Predictibil.
Cele ce-au fost nu mai pârjolesc cele ce sunt; se amuză virusând cele ce vor fi. E ceea ce fizica numește reversiune: „schimbare a ordinii de succesiune în timp a stărilor prin care trece un sistem în cursul unei transformări”. Dacă ne-am fi aflat un loc realmente al nostru, nu ne-am născoci, altundeva, ba o alternativă, ba alta: hăt încolo, unde rațiunea nu ne ajută, iar fantezia face și ea ce poate. Dată fiind funcția lui restitutivă, imaginarul ne retrocedează, totuși, năzărirea de odinioară; chiar și în lipsa emoției pe care această vedenie ne-o provocase. Căci imaginarul este unghiul mort al empiriei. Ceea ce el captează imediat ne afectează, dar fără a devoala sursa provocărilor vizuale. Grăitor este faptul că a apărut o carte provocată de filmul lui Steven Spielberg, E. T. Extraterestrul, și nu invers, un blockbuster inspirat de un volum cu acest titlu. Deversată în cuvinte, imaginea se extinde: textul îmbracă pelicula dând fiecărui cadru resurse de semnificare suplimentare. În fond, călătorul nu scornește răscruci, agonisește presimțiri. Bunăoară, aselenizarea a fost trăită și mesianic, nu numai euforic: „Să te desprinzi de pământ! De pământul acesta în care tălpile noastre sunt înfipte și solidare cu el de sute de mii de ani. Tălpile și timpurile noastre fac o unitate cu pământul, iar desprinderea de el, pe bună dreptate, i-a făcut pe unii să vorbească de nașterea unei alte rase de oameni: zburătorii. Azi mii de avioane în fiecare zi străbat văzduhul. Zborul a intrat în psihologia familiară a omului. Totuși, avionul pleacă dintr-un punct al pământului și după câteva ore ia iarăși contact cu pământul. E un soi de mare săritură. […] Omul e tot printre ai lui și e în sfera de intimitate a pământului. De data aceasta parametrii ecuației se modifică, sunt alții. Săgeata, într-o încordare gigantică, va pleca dincolo de zările care, totuși, păreau îngăduite. Săgeata va străbate o linie imaginară a permisului, avântându-se în zonele întunecimilor și ale Necunoscutului. […] Spaimă, angoase? Emoții care covârșesc firea prea omenească? Ce să fie? Ce n-ar putea izbucni acolo unde imaginația poate scăpa și ea de sub puterea unei gravitații care cu adevărat a devenit imponderabilă și efectiv apocaliptică?” (Alexandru Mironescu, Admirabila tăcere). Plecatul pe Lună nu-i doar o cățărare șmecherească pe un teanc de piulițe; și nici o săritură dibace peste un vraf de șuruburi; aprinde exaltări, siderații, mesianisme. De altfel, Ștefan Afloroaei se întreba: „[…] de ce nu am recunoaște și alte chipuri ale adevărului, distincte de cele impuse epistemologic sau tehnic? Bunăoară, adevărul unei povestiri, recognoscibil în chiar faptul narativității ca atare. Sau adevărul unei ficțiuni, câtă vreme în jocul ei se deschide spațiul unor forme insolite de posibilitate” (Ștefan Afloroaei, Fabula existențială).
Foto: Vlad Drăgoi
