Multe călătorii ne reconvertesc la trecuturi nițel coclite; care nu pot să ne întregească, dar știu să ne lipsească. Într-un capitol de carte intitulat Aici am mai fost, Remo Bodei pune problema în termenii arhetipologiei: „Ce fel de circuite afective și mentale s-au mobilizat pentru a favoriza apariția senzației de déjà vu? Ce anume alterează acea percepție determinată (întrucât de la percepția în act pornește totul) pentru a provoca déjà vu-ul? Oare e vorba doar de un fenomen psihic asociat (într-un mod ceva mai intens) cu experiența comună de a ne regândi la ceea ce știm vag că ne-am mai gândit într-un trecut imposibil de situat cu precizie? Sau fenomenul este legat de o întâlnire cu o formă arhetipală de negare a timpului, care se încarnează, de pildă, în figura unui om văzut pentru o clipă de Jung în timpul călătoriei sale în Kenya și Uganda? […] În vreme ce, fără contactul cu arhetipul, subiectul riscă să devină arid, identificarea totală cu acesta implică riscul de a naufragia în universal și de a cădea pradă acelor forțe inconștiente care minează orice proces de individuare. Senzația de eternitate – și adaug: chiar și aceea experimentată prin intermediul identificării prezentului cu trecutul în déjà vu – este produsă de contactul cu formule atemporale, transcendentale în sens kantian, ale arhetipurilor” (Remo Bodei, Senzația de déjà vu). Călătorim ca să fim străini pentru noi și aceiași pentru restul lumii. Sau poate că totul e pe dos: de acasă îți iei cu tine un specific, pentru ca, acolo unde ceri găzduire, să fii atipic. Mă rog, ideea că nimeni n-o să-ți mai ordone ce să vezi e o venerabilă utopie. Și teoretic da, a călători e totuna cu a te obiectiva. Temporar. De aici și tentaţia de a te extrage dintr-un peisaj, panoramându-i vechimea; la care să iei și tu parte, ca să-ți ramifici viaţa. Să te revizitezi după cum poftești. Văzându-te prin lentila unor amintiri pe care le-ai fi vrut altcumva; și bătându-ți singur în ușă dacă nu ți-e clar cine devii. E valabil și acum, când a pleca în călătorie e cam tot aceea cu a pleca în delegație: „Tu nu pricepi. Willy a fost comis-voiajor. Și, pentru un comis-voiajor, nu există piedici de netrecut în viață. El nu potrivește șuruburi, nu-ți pune în față legea, nu-ți dă medicamente. Este un om… în aer, care-și face drum cu un zâmbet și lustrul de la pantofi. Când la zâmbet nu i se mai răspunde cu zâmbet – e cutremur. Și când ajunge să aibă pălăria plină de pete – e terminat. Nu are nimeni obrazul să-l acuze pe omul ăsta. Un comis-voiajor trebuie să viseze, băiete. Asta e în firea lucrurilor” (Arthur Miller, Moartea unui comis voiajor). În acest punct, comisul-voiajor sare ușor din ficțiune în realitate, căci tatăl lui Richard Ford avusese această meserie: „De fapt, ceea ce-mi amintesc despre el de la cinci la șaisprezece ani ai mei se detașează din timp precum niște insule în marea nesfârșită a absenței sale. Lucruri care s-au întâmplat când aveam nouă ani se amestecă aleatoriu cu ceea ce s-a întâmplat când aveam doisprezece ani sau paisprezece ani. Și dacă absența lui devenise pentru un timp un fel de prezență, acum a devenit mai puțin de atât, pe măsură ce propria mea viață s-a umplut de neliniști. Cumva, în acești ani pare să fi fost mai puțin din el, chiar și atunci când a fost mai mult” (Richard Ford, Între ei. Amintiri despre părinții mei). Sus-numitul comis voiajor încifrează, fără să vrea sărmanul, unul din rosturile călătoriei. El este cel căruia, prin filmele americane, i se tot închid ușile-n nas. De aia vede multe, însă observă prea puține. De pildă, numărul clienților cărora prezența lui le prisosește este totdeauna mai mic decât numărul copiilor cărora el, tatăl navetist, le lipsește.
Omul nu-și mai crede adevărul. Își lingușește ochiul. Vede împleticit. Cele din stânga se revarsă-n dreapta. Și reciproc. Pribeagul secolului XXI își venerează disconfortul. Are și o mică rutină a dezastrului. În lipsă de balaur se ia în pumni cu ignoranța. Și nu adoră o destinație. Nici nu mimează un destin. Își calculează o traiectorie: „Contrastul era izbitor: în vreme ce fotografia din satelit nu dezvăluia decât o peltea de zone verzi mai mult sau mai puțin uniforme, întreruptă de vagi pete albăstrui, hârtia înfățișa o rețea fascinantă de drumuri locale, de șosele pitorești, de perspective, de păduri, de lacuri și de piscuri. Deasupra celor două imagini mărite, cu majuscule negre, trona titlul expoziției: HARTA ESTE MAI INTERESANTĂ DECÂT TERITORIUL” (Michel Houellebecq, Harta și teritoriul). Distanțele pământene nu mai iradiază acum din spațierile cerești. Cu premodernii nu era așa ușor. Secole de-a rândul, stelele fuseseră convocate, grupate și personificate, conducând de sus (pe)trecerea celor de jos. Cele înfăptuite aici erau pre-concepute acolo. Sferele celeste țineau agenda efemeridelor funeste. Calea Lactee nu e, așadar, atemporală, ea ducând în spinare o lungă istorie de aproximări, fandaxii și capricii: „Bolta cerească este acea parte de sferă concavă centrată de Pământ, cu rază nedefinită, și pe care toate obiectele luminoase ale Universului par să fie suspendate. Constelațiile sunt ansambluri de stele apropiate unele de altele pe boltă, pe care le unim în mod arbitrar pentru a obține forme evocatoare. De altfel, constelațiile nu sunt aceleași de la o civilizație la alta […] (s.n., A.M.)” (Hélène Courtois, Călătorie pe valuri de galaxii). Niciun deranj. Magia voiajului se bazează pe convingerea că și repetitivul are suspansurile sale. De aceea, călătoria are mai mult perioade decât istorii: „Lumea neeuropeană începuse să fie descoperită și cunoscută încă din Evul Mediu. În secolele al XVI-lea și al XVII-lea s-a călătorit mult, dar dorul de altceva este o stare nouă ce trădează o anume blazare, o oboseală de civilizație, un anume spleen și, în același timp, o nouă plăcere – cunoașterea «necunoscutului». Bovarici, nevrozați, romanticii pornesc în căutarea unui spațiu deosebit, fantastic, aspiră la o lume primitivă, edenică, «liberă», care să le ofere senzația unei existențe autentice. […] Acest «dincolo de orizont» al romanticilor se afla în Orient, în Italia, America sau India, în «antichitățile» greco-romane, antichități legendare de obicei, într-un Ev Mediu nebulos, ezoteric, religios, cavaleresc, picaresc, pitoresc în orice caz. Pentru europenii secolului al XIX-lea, exoticul devine un semn de distincție intelectuală și de gust, expresia unui rafinament ce înnobilează” (Viorica S. Constantinescu, Exotismul în literatura română din secolul al XIX-lea). De unde și îndeosebi unde se răsfiră călătorii noștri? Am crede că dintr-un pretutindeni mental, ridicat pe mai multe etaje de real. S-ar verifica astfel două axiome aristotelice, una despre materie și cealaltă despre relaționarea omului cu ea. Prima este inexistența locului în afara universului. Cea de-a doua ar fi că vidul nu există în interiorul corpurilor: „Într-adevăr, locul nu va crește în mod necesar și nici punctul nu are un loc, nici nu există două corpuri în același loc, și nici locul nu este un oarecare interval corporal. Intervalul unui loc, oricare ar fi el, este corp, și nu întinderea corpului. Locul este undeva, dar nu ca într-un loc, ci ca o extremă într-un lucru limitat, căci nu orice lucru este într-un loc, ci numai orice corp în mișcare. Și, desigur, se înțelege că fiecare lucru se poartă spre locul său propriu, iar lucrul care este în continuare și ține de altul fără violență este înrudit cu acela. Iar lucrurile care sunt prin natură împreună sunt pasive, iar lucrurile care se sting sunt și pasive și active în același timp. Și fiecare rămâne prin natură în mod logic în locul său propriu” (Aristotel, Fizica). Omul este adiacent originilor sale, definindu-se non-stop prin realocarea obârșiei; este un fapt instinctual și cultural despre care Gabriel Liiceanu nota: „În limba lui Odiseu, nóstos este un cuvânt obișnuit: întoarcere, revenire. […] Odiseea nu este o epopee a rătăcirii, ci una a întoarcerii. Cu Ulise nu se deschide încă galeria marilor aventurieri care-și lasă rosturile pentru totdeauna în urmă […]. Spiritualitatea greacă nu a cunoscut aventura în sensul ei plin, a receptat-o ca pe o dezordine și, în această măsură, ca pe un fals. […] Excursia odiseică se dezvoltă într-un spațiu fals, într-o suită de lumi ireale, atopice în fond, încărcate de miraculos și fabulos, populate cu anatomii stranii; o pseudo-ontologie, un spațiu de interferență al tuturor legilor, un univers impur și hibrid. […] Dar dacă Odiseea suportă falsul pe un întreg parcurs al ei, o face numai întrucât lucrurile se desfășoară numai în perspectiva unei regăsiri, și epilogul este o reintrare în ordine și o revenire la o lume a realului. […] Căci, cu aventura, grecii au avut acea proastă întâlnire pe care au avut-o și cu infinitul, poate și cu alte realități, suportate doar, nedorite și refuzate în fond. Rătăcirea este curba rea ce așteaptă să fie închisă și care în această închidere doar – care este întoarcere la o stare a egalității cu sine – dizolvă conștiința nefericită a stării traumatizante și ruperii de sine” (Gabriel Liiceanu, Tragicul).
Foto: Ciprian Măceșaru
