Ce ecouri au preceptele marelui grec în cultura premodernă a călătoriei? În duhul Starigitului, Biserica se atașase de o dogmă potrivit căreia materia ar fi cursivă de la Facere încoace, omogenă în marea ei desfășurare. Simona Modreanu nuanțează însă problema: orice formă de gol care ar fi întrerupt țesătura Plămădirii (printr-o alternanță între plin și vid) nu era decât una dintre amăgirile Necuratului, chitit să compromită elocvența Fiat lux-ului. Potrivit acestui postulat, parcurgerea spațiului nu suscita blocaje și nici interludii. Pământul era solidar, din orice punct, cu evoluția alcătuirilor sale. Astfel, Adam e solicitat întruna, dar exclus niciodată. În opinia lui Baltazar Gracián (1601-1658), omul nu se naște, se construiește pas cu pas. Din replicile eroilor săi, deducem că a călători înseamnă să pui vederea altora dimpreună cu cele observate: „Deschide ochii întâi, adică ochii lăuntrici, și, ca să-ți dai seama unde intri, privește! […] Și, în virtutea acestei lecții, s-o apucăm pe strada de colo, a tăcerii și-a vederii în folosul vieții” (Baltazar Gracián, Criticonul). Călătoria e parabola acestui imaginar cosmogonic; susceptibil să integreze micul suspans al pelerinajului, de exemplu, în plenitudinea coerențelor medievale, garantate teologic: „Hazardul. Ateii fac mare caz de el. Dar nimic, în lume, nu-l confirmă, nici extraordinara multiplicitate și specializare a organelor, și nici precisele interconexiuni ale funcționării lor. Aceasta ca izvor al puterii de asamblare. Ca declanșator de evenimente: mă întreb dacă acționează numai din întâmplare, cum s-ar zice. Hazardul are și el facultatea lui selectivă și […] nu oricui i se întâmplă orice. […] Scriitorii o știu prea bine, toți. […] Misterioasa crimă are loc la primul colț, ori la al doilea. Als ob am exercita o atracție magnetică pentru anumite sorturi de evenimente, ar avea și organismul nostru psiho-somatic în totalitatea lui puterea lui selectivă globală întocmai ca și celulele care-l compun, am circula pe nevăzute orbite preferențiale. Nu toți mezonii pi o iau la dreapta” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii).
Modernitatea stârnită de Galileo Galilei urca pe scenă ideea atomului insurgent, necooptat în monolitul ființării după calapod bisericesc (Simona Modreanu, Atomul, o poveste fără sfârșit. Incursiune transdisciplinară și transculturală). Imprevizibilă dintr-odată, materia începea să corespundă evenimentelor din viața cotidiană; și neprevăzutului călătoriei cu atât mai mult. Globetrotter-ul modern nu invadează Pământul chiar de bunăvoie. Structura dinamică a Terrei îl antrenează într-o neîmpăcată mișcare: „La sfârşitul secolului al XIX-lea ideea de atom a devenit familiară pentru cea mai mare parte a oamenilor de ştiinţă – familiară, dar nu încă universal acceptată. Datorită în mare măsură moştenirii lui Newton şi Dalton, în Anglia exista tendinţa de a se utiliza teorii atomice. Pe de altă parte, rezistenţa faţă de atomism persista în Germania. Dar nu atât pentru că fizicienii şi chimiştii germani nu credeau efectiv în atomi. Sub influenţa şcolii filozofice empirice din jurul lui Ernst Mach (1836-1916) de la Viena, mulţi dintre ei se fereau să introducă în teoriile lor orice lucru care – ca şi atomul – nu putea fi observat direct. Alţii, precum marele teoretician Ludwig Boltzmann (1844-1906), au utilizat presupuneri atomiste pentru a construi teorii ale unor fenomene precum căldura, dar au trebuit să suporte dezaprobarea colegilor; se spune că opoziţia discipolilor lui Mach faţă de lucrările lui Boltzmann a contribuit la sinuciderea acestuia în 1906. Totul s-a schimbat în primele decenii ale secolului XX. Acceptarea generală a naturii atomice a materiei s-a produs prin descoperirea constituenţilor atomului, electronul şi nucleul atomic – descoperiri care au infirmat vechea idee că atomii sunt indivizibili” (Steven Weinberg, Descoperirea particulelor subatomice). Culmea, Pământul ni se pare mărit dacă-i luat la mărunțit. Istoria călătoriilor pendulează, deci, între două stadii de căpătâi ale iscodirilor noastre: de la armonizarea fotonilor divini, pe de o parte, la stabilizarea moleculelor din microscop, pe de alta. La peluză stau fanii electronului. Ei au ultimul cuvânt și o frică la pachet cu el. Că au mai multă dreptate decât i-ar fi cuiva de trebuință.
Să navighezi într-un submarin minuscul prin carotida unui om e deja science fiction: „[…] simțul timpului se modifică, odată cu miniaturizarea. Timpul obișnuit pare să se dilate, astfel încât acum, cinci minute lasă impresia că durează, din câte îmi dau seama, zece minute. Efectul devine mai intens, funcție de gradul de miniaturizare, dar nu știu care-i relația exactă. […] Evident, despre starea de miniaturizare se știau prea puține lucruri… Ghinionul lui Proteus și al echipajului său era că făceau pionierat într-un tărâm literalmente necunoscut; fără îndoială, soarta le rezervase o călătorie cu adevărat fantastică. În cadrul acestei călătorii, Grant efectua o subcălătorie fantastică proprie, fiind aruncat în ceea ce părea a fi un spațiu măsurând mulți kilometri, dar, de fapt, aflându-se într-o cămăruță microscopică din plămânul unui muribund. Mișcarea încetini. Tânărul ajunsese în vârful alveolei și pătrunsese în lujerul tubular de care era suspendată aceasta. Luminile îndepărtate ale submarinului se vedeau foarte slab. Oare avea să fie în stare să se miște în direcția în care lumina părea mai puternică?” (Isaac Asimov, Călătorie fantastică). Ca o paranteză, aș remarca o coincidență destul de stranie între cartea abia citată și modul în care Isaac Asimov și-a găsit sfârșitul, la 6 aprilie 1992: în timpul unei operații pe cord din 1983 i se făcuse o transfuzie de sânge infectat cu HIV.
Călătoria colecționează cât mai multe mistere până când devine unul dintre ele: „În timp ce roțile din fier se vor învârti pe șinele de fier, îmi voi închide ochii, voi dormi. Voi ajunge acasă cu un dor al cărui înțeles nu-l cunosc. Acasă: cuvântul care mă ia în interiorul său. Pereții îi sunt construiți din cărămizi, acoperișul din vise. La prima literă, casa mă va pofti înăuntru” (Burhan Sönmez, Labirint). Contează, deci, să nu te pui în mijlocul istorisirii, să-ți anonimizezi faptele. Și ar fi și mai prudent: calea pe care merg călătorii nu este un drumeag bătătorit de plictiseala premergătorilor. Se cere îmblânzită. Mai ales că orice victorie are ambiguitățile ei. Oriunde dai de caverne ale traiectoriei tale; ele știu să se camufleze în hainele destinației ultime, atrăgându-te în vizuina lor. Dar tot răul e spre bine: așa se deprind călătorii să nu venereze o traiectorie pusă în ramă. Plusul călătoriei fiind divagația, orice neprevăzut propune oamenilor câte o ispită specialitatea casei; iar ei intră într-însa cu totul, deși nu sunt tocmai convinși că istoria pe care o împărtășesc acum n-o să omoare biografia lor de până atunci. Bunăoară, coloniștii care vin pe insula Castellamare dorm prima lor noapte în grotele de pe țărm. Sau încearcă cel puțin: niciunul nu închide ochii din pricina unui suspin difuz, venit de pretutindeni. Locul în care se adăpostiseră era în realitate un cimitir, plin de oase și de cranii. Cine adormea acolo, își primea visele gata plânse. Le era limpede că nu ei cuceriseră acel teritoriu, spațiul cu pricina supunându-i pe dânșii. Coloniștii renunțau la ideea de odihnă, petrecându-și nopțile cântând. Nimeni nu îngâna însă vreun cântec vesel, de teamă să nu strice armistițiul încheiat, ca nou veniți, cu trecutul acelor pământuri. Rămași în acest tărâm al spectralului, urmașii coloniștilor împingeau în larg thriller-ul insulei, extinzându-i nenorocul cu fiecare viață risipită aici (Catherine Banner, Casa de la Marginea Nopții).
Aristotel, Newton sau Einstein au propus câte un cifru de înțelegere a Creației. Nu s-au contrazis prea vehement, la un anumit nivel ei continuându-se unul pe altul până în era cuantismului. Adept al corelațiilor noncauzale, David Bohm e fanul unei noi cosmogonii, în care raporturile spațiu–timp se opun atât prezumțiilor antice, organiciste, cât și pulverizării (moderne) a lumii într-o infinitate de atomi: „Bunăoară, Aristotel compara universul cu un organism viu, în care fiecare parte avea locul ei propriu și propria sa funcție, astfel încât toate lucrau împreună pentru a alcătui un unic întreg. În interiorul acestui întreg, un obiect se putea mișca numai dacă acționa asupra lui o forță. […] O schimbare centrală, relevantă în ordinea descriptivă cerută de teoria cuantică, este deci eliminarea conceptului de analiză a lumii în părți relativ autonome, existente separat, dar în interacțiune. Mai degrabă, accentul fundamental este pus acum pe plenitudinea nedivizată, în care instrumentul de observare nu este separat de ceea ce se observă” (David Bohm, Plenitudinea lumii și ordinea ei). Paradigma cuantică subîntinde o configurare de scheme relaționale. Acestea se caută mutual, dar fără s-o știe dinainte. Și se cumulează, periodic, într-o matrice atotcuprinzătoare, care le absoarbe mereu altfel, continuu, dar inegal. Aceste pattern-uri factuale se fac posibile, se întretaie, se anunță. Oricum, bătrâna „măsură” a tuturor lucrurilor nu se mai raportează la impulsuri externe; își descoperă soluții de echilibrare internă. S-a trecut astfel de la intabularea Universului la autopsierea lui. Spre a reintra – pe firul ideilor lui David Bohm – în imaginarul de călătorie, să ne amintim ceea ce scria el despre cosmogonii: „În timpurile străvechi, oamenii care au fost îndeajuns de înțelepți pentru a vedea că nemăsurabilul este realitatea primară au fost, de asemenea, suficient de înțelepți și pentru a vedea că măsura, ca mod de înțelegere, este un aspect secundar și dependent, dar nu mai puțin necesar al realității. […] Ei ar fi putut merge și mai departe spunând că a identifica măsura chiar cu esența realității este iluzie. […]. Dar, în mod clar, o astfel de idee e contradictorie pentru că nemăsurabilul, dacă este ceva, este tocmai ceea ce nu poate fi adus în limitele determinațiilor cunoașterii și rațiunii umane” (David Bohm). Prin acest citat ne transferăm atenția de la teoria cuantică la o concepție afină, aceea a actului de imagine. În temeiul acesteia, noua viziune asupra realității, iscată de așa-numita iconic turn, hrănește noi ipoteze de lucru asupra istoriei lui homo viator: „Eul devine mai puternic dacă se relativizează în raport cu activitatea imaginii. Imaginile nu pot fi situate în fața sau înapoia realității, întrucât participă activ la constituirea ei. Ele nu sunt o realitate derivată, ci o condiție necesară a realității” (Horst Bredekamp, Actul de imagine). Atunci când, contemplată fiind, imaginea trece „de la latență la influență”, are loc interacțiunea cu simțurile, gândurile și faptele privitorului. În cazul nostru, nu călătorești ca să plimbi valiza, călătorești ca să afli unde ajunge aceasta. Normă, convenție, subversiune? Din toate câte puțin.
Fotografie realizată de Cristian Boricean
