Călătorim ca să redevenim ceva. Hoinărim ca să copilărim. Însă regresiunea nu ne reușește dacă nu tânjim după Copacul Depărtărilor (Enid Blyton, Pădurea fermecată). E un arbore-labirint, înfiripat în cer și trimis în pământ; și de capătul fiecăreia dintre crengile sale atârnă câte o țară-minune. Imaginar ascensional și gata, vor conchide dezinteresații. Poate, dar nu numai atât: „tiparele fractale elementare ale naturii ascund secrete. Pentru a ilustra, cel mai bine este să începi cu ramificațiile. […] Ramificarea copacilor, un alt exemplu evident de autosimilitudine, prezintă modele generale care nu sunt arbitrare. Frunzele captează lumina soarelui cu care realizează fotosinteza, un proces esențial pentru ca organismele plantelor să trăiască. Acest proces de absorbție este optimizat energetic cu unele modele de ramificare a copacilor. Relația dintre grosimea trunchiului și ramurile unui copac nu este nici ea arbitrară. Leonardo da Vinci a observat deja că raportul dintre secțiunea unei ramuri și suma ariei secțiunilor tuturor primelor sale ramuri rămâne practic constant” (Bartolo Luque, Fractalii). Buclucașele fractalii creează răspântii ale lumilor; și fără a trâmbița o matriță anume, vreun model ori vreo cheie de lectură; pentru că ceea ce călătorului îi pare aici inexplicabil, se împlinește și câștigă coerență altundeva, într-o altă dimensiune, necucerită dar bănuită. Iar călătorul n-are încotro, o să intre în conflict cu similitudinile Pământului: acest monstru autosimilar din punct de vedere geometric, congruent, până la fanatism, cu părțile sale, ne compătimește, avizat, Bartolo Luque.
Subconștientul călătorului nu îndură un eu rezidual, ci mai curând un eu de potențial atac, un eu aglutinant. Modul în care se formează ceata lui Harap Alb (Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă) este un exemplu la îndemână. Căci anxietatea ne îmbrâncește prin toate gangurile ei, oricât de cutezători am fi. Rateurile sunt și ele călătorii, dacă nu expiatorii atunci compensatorii. Evident, aventurile din arealul fizic nu pot concura cu acelea din tărâmul mental. Asediind geografia, călătorul nu poate escamota psihologia. De ce mai călătorim atunci? Ca să ne substituim altora, preluându-le ursita, ne-ar încuraja Pelerinul vrăjit. Dificil totuși. A călători e cam același lucru cu a-ți construi un labirint (Umberto Eco, Mircea Eliade, Andrei Oișteanu, Gabriel Liiceanu). Mai ales din secolul XX, când călătoria e asociată mai mult cu timpul decât cu spațiul. Și e tot mai intermitentă: „Viața a devenit deosebit de grea, totul s-a preschimbat în mișcare” (Vasili Grossman, Drumul). Astfel, călătoria nu are un scop cu majusculă, ea însăși fiind o continuă trecere. În orice avans pe care îl câștigăm, este un start pe care îl pierdem. Însă Pelerinul din noi nu șomează. Nu descifrează misterele Ființei, îi îngână necunoscutele. Nu le biruie, le evită. Și nu se îngrijorează defel. N-o să-și piardă văzduhul. Poznele lui n-o să-l coste nici măcar o cometă: „Stăteam în bibliotecă […] privind un facsimil al unui manuscris cu anluminuri, a cărui primă literă uriașă era D. Un D. țesut din forme de păsări și îngeri strecurați printre rândurile scrise în tuș. Litera era un labirint. În exterior, deasupra literei, era un pelerin cu manta și pălărie. În inima literei, a cărei formă era astfel desenată încât să alcătuiască o figură geometrică, era Mielul Domnului. Cum va traversa pelerinul labirintul, un labirint atât de simplu pentru îngeri și păsări? Am încercat vreme îndelungată să găsesc cărarea, dar la ambele capete m-au întâmpinat șerpi zâmbitori. Am renunțat și am închis cartea, uitând că primul cuvânt fusese Dragoste” (Jeanette Winterson, Înscris pe trup). O călătorie nu se ratează, se destramă. În optica mai avizată a lui Sorin Alexandrescu, mica axiomă se structurează altfel: „Realul însuși nu este accesibil, nu-l putem atinge ca atare, deși ne fascinează, ne ademenește ca și cum ar fi identificabil undeva, aici sau acolo; numai simbolizat […], realul devine identificabil, mai bine zis este identificat” (Sorin Alexandrescu, Lumea incertă a cotidianului). Prea multe ne distrag însă. Priviri bâjbâite ne pun celofanul pe față. În consecință, toate-s cețoase și văzu-i răsturnat. O realitate demult sosită ne sare sălbatic în ochi; de parcă ne-am ciocni de ea întâia oară. Osteniți, punem harta-n cui: „Călătoria asta avea să fie prea scurtă, își spuse, i-ar fi trebuit ceasuri în șir, zile întregi petrecute pe autostradă cu viteză constantă, ca să poată începe să elaboreze schița unui gând limpede” (Michel Houellebecq, Harta și teritoriul). Întrebăm, capitulăm, întrebăm: când Neil Armstrong ateriza pe Lună, cât anume din istoria acesteia se molipsise de vârsta Pământului?; dacă o dimensiune extraterestră deține arbori, munți sau ploi de vară ne bucurăm oare?; o să exultăm pe motiv că eșantioane din Terra colonizează alte astre?; și că acele mostre se „împământenesc” mai bine decât la noi acasă?; sau o să ne supere că răsăritul dintr-o altă galaxie nu este nou-născut acolo?; că odinioară se ridica bine-mersi din muchia Mediteranei? Timpu-i rabatabil. Ca un șezlong de pescar. Și spațiu-i sfărâmicios. Ca o grisină. Cu asemenea unelte n-o să ademenim enigme. O să le acostăm. Ca să depindem de înmulțirea lor. Doar ne plac atât de mult misterele: cine n-ar muri ca să devină unul dintre ele?
Și nu avem încă răspunsuri pentru că nu am găsit Întrebarea. Să călătorești? Să îngenunchezi nelimitatul? Să sari peste hotarele firii tale? Reunind sinele cu întreaga făptură și anulând separarea egoului de restul Creației? Ori să cuprinzi lumea fără ca tu să-i aparții? Unde-i buna purcedere pe cea mai bună cale din tine însuți? Ufff, mai lăsați. Sună a dirigenție. Esențial nu este să eludăm o latitudine ori să păcălim o longitudine. De exemplu, Liza și Samuel, personajele lui John Steinbeck, pricep diferit ideea de situare. Liza „nu era legată de un anumit loc. Locul unde te afli este doar o etapă de odihnă în drumul spre rai. […] Samuel, însă, era strâns legat de locul acela. Ferma era pentru el un fel de rudă, și când o părăsea, parcă înjunghia o ființă iubită” (La răsărit de Eden). Contează, totuși, să îmbunăm „pământul trecător dinaintea pașilor tăi”, ar presupune Samuel Beckett (Opere, I, Integrala prozei scurte). Asta era odată. Dar acum? Unde este restaurat călătorul în noua lui prezență? Și unde se simte absent din rostul încredințat de ceilalți? Călătoritul de astăzi o duce bine, dar în configurație difuză. Optând pentru una ori alta, nu-ți mai faci o menire și nu-ți mai revendici vreun sens. Astea-s vorbe mari. Nici nu le mai luăm în serios. Nu depindem decât de repeziciunea sau de lentoarea cu care timpul ne umple încălțările, dându-ne ghes ori ba. Nu foarte insistent. Călătoria cere și ea o pauză. La capăt de cale, privirea ți-e saturată de mult și cele ce-ți umplu acum ochiul sunt de multă vreme acolo.
Pe unde mai fuseserăm? Și unde să nu mai fim? E o zi calpă. Mincinoasă în toate. Lumină cu pete, clipe dalmațiene. Mirosim sălciu și auzim gălbui. Din jur nimic nu-i de noi. Până și umbra-i cu picior de lemn. E grea de uitături boante și de sporoava altora. Nu-i de aprins pipa aici. Bine, dar șopteala noastră unde să-și întindă și ea cortul? Pe spinarea neumblatului. La un focșor molcomit, cu nervi încă verzi și cu frustrări deja uscate. Acolo treapădă, dintotdeauna, un neastâmpăr ațos cu boccea gata făcută. Și cum nimic nu ne convine, hai să urcăm din mers într-o călătorie sprâncenată.
