Everything possible to be believed is an image of truth. – William Blake
Companie londoneză, text aparținând unei autoare din Polonia, spectator român – și de această dată s-au urmat și în afara scenei principiile echipei lui Simon McBurney, unde convergența elementelor de origini distincte conduce la o senzație de universalitate, de esențializare a poveștilor, pentru a se facilita receptarea.
Drive your Plow Over the Bones of the Dead („Poartă-ți plugul peste oasele morților”) al Olgăi Tokarczuk urcă pe scenă pentru prima dată și redefinește, în stilul caracteristic, mult tehnologizat, al celor de la Complicité, tiparul teatrului politic, implicat, activ social, până la urmă. Romanul își are rădăcinile în versurile lui William Blake, inclusiv titlul aparținând operei poetului englez, și, cum „lucrul căruia-i poți da crezare oglindește adevărul”, se prezintă realist, autentic și, mai ales, credibil, permițând o dramatizare liberă și obligând, totodată, la fidelitate în raport cu textul inițial. Construită pe baza principiilor devised theatre (colaborativ și, în același timp, divizat între realitatea „general valabilă” și realitățile fiecărui membru al echipei în parte), povestea urmărește o serie de morți suspecte, ale căror criminali par a fi animalele din pădurea din apropiere, din perspectiva Janinei Duszejko (Amanda Hadingue), o bătrână care crede cu tărie în caracterul fatidic al horoscopului personal.
Deși dezvoltat sub forma unui thriller noir, spectacolul se desprinde, însă, de o posibilă interpretare unilaterală și prezintă publicului întreaga situație prin inserții comice ce traduc lumea interioară a personajului principal. Corupția, hiper-implicarea bisericii în problemele laice, ratarea, idealurile, iubirea și, în special, moartea sunt ilustrate ironic (totuși verosimil), conturând fundația mesajului clar al spectacolului: „Opriți abuzul împotriva animalelor!”.
„Poartă-ți plugul…”, deși renunță la multe din elementele tehnologice din „The Encounter” (2015, spectacol de referință al companiei londoneze, atât din perspectiva scenotehnicii utilizate, cât și din cea a supratemei alese – salvarea populațiilor indigene din pădurea amazoniană), apelează la proiecții video și incluziuni sonore de tip „classic”, dar și la modulări ale vocii în regim live și ecleraj care conturează nu numai atmosfera de pe scenă, ci și relația spectator-personaj, reușind să izoleze în heblu perfect momentele de adresare directă către sală (se poate chiar vorbi de dialog, în anumite situații).
Nimic din lista de procedee tehnice nu perturbă senzația de fluiditate pe care o are întregul ansamblu spectacologic, publicului fiindu-i oferit rolul de voyeur, șansa de a asista la două story-uri care se desfășoară în paralel: realitatea și versiunea Janinei asupra evenimentelor. Coregrafia lucrează, la rândul ei, în favoarea acestui aspect, mișcarea devenind un personaj în sine, care cooperează cu bătrâna și cu amintirile ei.
Actorii, cu toate că interpretează personaje multiple, subliniază câteva entități memorabile. Oddball (César Sarachu), copleșit de personalitatea vecinei sale, Dizzy (Alexander Uzoka), atât de captivat de traducerea versurilor lui William Blake, the Gray Lady (Tamzin Griffin), scriitoare, om alcătuit din creativitate și mister, Good News (Weronika Maria) și Boros (Johannes Flaschberger), ipostaze diametral opuse ale imaginii persoanei iubite, și Doctorul Ali (Kiren Kebaili-Dwyer), poezie stranie, exotică în contextul acelei pustietăți de la granița Poloniei cu Cehia, sunt structurați prin „ochii” unei echipe vestice, într-o atmosfera care amintește de un mild west atât de îndepărtat și de adâncit în singurătate. Totuși, atât de familiar…
Relațiile dezvoltate pornind de la complezența specifică sufletelor care împart un spațiu (indiferent cât de vast sau de restrâns) și care ating maximul intimității emoționale în situațiile-limită are o nuanță care depășește pitorescul polon sau est-european în ansamblul său, devenind o dioramă ușor recognoscibilă chiar pentru spectatorii britanici. Am vânat, ceva timp, un spectacol activist în care să-mi pot alege locul (în paradigma limitativă a lui „de acord sau împotrivă”, desigur), față de care să mă pot raporta prin prisma propriilor mele opinii și experiențe, din care să pot alege și o poveste simplă, fără să simt obligația situării de partea unei „tabere”.
Mereu între „noi” și „ei”, îmi era dor de un spectacol care să mă… manipuleze, să mă tragă de partea lui cu mult înainte să știu că (în primul rând!) se luptă pentru ceva. Îmi era poftă de carne de teatru-vânat, uitând, însă, că teatrului îi aparține, în egală măsură, și spectatorul…
M-am lăsat prinsă în capcana doamnei (vag) decrepite și (vag?!) nebune, de unde am înțeles că „animale” suntem și noi și că teatrul (Barbican, în cazul de față) nu e decât bolul cu apă proaspătă din colțul cuștii de sticlă, metal și beton în care ne zbatem, deja mult prea obișnuiți să privim doar înainte sau în jos.
