Tema cu variațiuni în trilogia lui Anton Holban

Când auzim de tema cu variațiuni, primul lucru care ne vine în minte este muzica romantică a lui Beethoven ori a lui Brahms, ei fiind adevărați maeștri ai artei variaționale. Totuși, acest gen nu se limitează doar la sfera muzicală, căci, în epoca modernă, datorită predilecției unor anumiți scriitori pentru a crea forme sintetice – adevărați hibrizi structurali – s-a născut opera literară de tip temă cu variațiuni.

Unul dintre acești autori este Anton Holban care prin trilogia sa alcătuită din romanele O moarte care nu dovedește nimic (1931), Ioana (1934) și Jocurile Daniei (publicat postum în 1971) demonstrează că tema cu variațiuni poate fi foarte bine și o formă literară. Desigur, romanele studiate separat nu respectă trăsăturile acesteia, din contra, fiecare are caracter propriu. În ansamblu, însă trilogia devine una dintre operele reprezentative ale genului pus în discuție.

Tema pe care alege să o interpreteze în diferite moduri scriitorul este cea a iubirii, a experienței relației de cuplu experimentată de personajul principal în momente distincte din viața sa. Avem, așadar, tandemul Sandu-Irina, în care el este mai puternic, exercitând o influență mare asupra femeii iubite, apoi avem perechea Sandu-Ioana, unde cei doi luptă de pe poziții de egalitate, și, în final, încheiem cu duo­-ul Sandu-Dania unde ea este cea care preia frâiele manipulării. Liantul care duce la desăvârșirea formei alese este personajul masculin – Sandu – el reprezentând refrenul pe care se construiește întreaga trilogie. Totuși, nici acesta nu rămâne chiar neschimbat. El suferă modificări în punctele esențiale: avem vârste diferite, gelozii mai mult sau mai puțin pătimașe, obsesii mai mult sau mai puțin accentuate.

În O moarte care nu dovedește nimic nu putem afirma că avem o poveste de iubire. Cel puțin nu una clasică, așa cum eram obișnuiți până acum. Între Irina și Sandu se instalează o relație în care ea îl iubește pe el, dar cel din urmă acceptă parteneriatul la fel ca și Gheorghidiu, pentru că se simțea flatat de admirația fetei pentru inteligența sa. Spre deosebire de personajul camilpetrescian, Sandu nu se îndrăgostește niciodată de Irina sau, cel puțin, așa ne creează senzația prin notațiile sale. Aflat la Paris, prima însemnare în jurnal contrazice statutul unui om îndrăgostit, ajungând și el să se întrebe dacă atitudinea sa este în conformitate cu ceea ce ar trebui să fie ea în fapt: „Fericirea a fost mare când mi s-a dat prilejul să plec la Paris! Scopul copilăriei mele se realiza. (…) Am uitat repede motivele de griji pe care le lăsasem. Trăiesc din surprize și seara adorm istovit de atât goană prin muzee și pe străzi. De la Irina îmi vin scrisorile la dată fixă, așa cum hotărâsem acasă. Îi răspund conștiincios, dar grăbit, cu gândul în altă parte, vorbindu-i de lucruri care probabil n-o interesează. De pildă, într-o scrisoare nu i-am spus decât de Sainte-Chapelle. Despre mine și despre dânsa nimic, doar un „dragă” la început și „sărutări” la urmă. Așa își scriu îndrăgostiții și acestea sunt mijloacele de a întreține focul nestins?”

Tot romanul e creat din fragmentele diaristice ale lui Sandu prin intermediul cărora descoperim amalgamul de sentimente pe care i le trezește colega de facultate. De la milă, uneori chiar silă, observând inferioritatea ei în materie de muzică și filosofie, personajul ajunge și la un moment în care crede că e posibil să o iubească, atunci când Irina se îndepărtează pentru a-și continua viața, fiind ferm convinsă că alături de Sandu nu va avea niciodată un viitor. Obsedat de a desluși misterul încetării scrisorilor, al răcelii femeii, dar și al deciziei acesteia de a se căsători cu altul, Sandu despică firul relației lor, încercând să înțeleagă mintea Irinei și, mai ales, dacă sinuciderea ei este o consecință a iubirii toxice dintre ei ori doar un accident. Finalul deschis oferă cititorilor oportunitatea de a se întreba și ei odată cu personajul: „POATE A LUNECAT…”

Ioana este romanul a doi oameni care încearcă să își refacă relația, să uite de trecut pentru a păși împreună spre viitor. Însă Sandu, cu mintea sa hiperanalitică, nu poate trece peste infidelitatea femeii iubite, petrecută, ce-i drept, în timpul celor trei ani de despărțire, cu un prieten în brațele căruia chiar el o împinsese. Imaginea celuilalt îl obsedează și tortura principală a acestuia este suma de întrebări pe care i-o pune Ioanei pentru a afla cum s-a desfășurat idila. Dacă în romanul precedent o disecă pe Irina mai mult in absentia, aici analiza Ioanei se realizează în prezența acesteia și suferința e cu atât mai mare cu cât el nu poate înțelege misterul minții feminine nici măcar când una dintre reprezentante îi este alături.

Relația dintre cele două personaje, deși are mai mult potențial decât cea precedentă, nu are pasiune, stând mai mult sub semnul lucidității. Sandu este fascinat de inteligența Ioanei, e mândru de a avea o asemenea femeie lângă el, discuțiile intense cu aceasta fiind un adevărat paradis. Deși par făcuți unul pentru celălalt, cuplul este sortit eșecului fiindcă niciunul dintre parteneri nu renunță la orgolii, lupta pentru supremație fiind una continuă.

Jocurile Daniei încheie trilogia, acesta fiind un roman surprinzător și neobișnuit pentru literatura română din acea perioadă: un roman al semi-absenței așa cum îl intitulează într-un eseu al său criticul Mihai Zamfir. Povestea de dragoste din această operă este cea mai interesantă pentru că ea nu se desfășoară fizic foarte mult, ci mai mult în imaginația celor doi protagoniști. Chiar și de dinainte de a-l cunoaște personal, Dania este îndrăgostită de scriitorul-Sandu și nu de omul în sine, plăsmuindu-l după cum ar fi vrut ea să arate. De aceea, atunci când ajung să se întâlnească, relația lor nu prinde contur. Cei doi nu reușesc să lege o conversație față în față, bărbatul nu îndrăznește să o întrebe pe tânără ce a mai făcut, iar ea nu îi povestește mai nimic despre viața ei. Toată iubirea are loc numai la telefon. În absența acestuia, ea încetează să mai existe.

După multă tortură interioară, Sandu alege să rupă orice legătură cu Dania fiindcă imposibilitatea realizării iubirii îl chinuie, iar vestea i-o dă iubitei, desigur, prin telefon: „I-am spus la întâmplare: „Plec într-o călătorie din care nu mă mai întorc niciodată. Cred că trebuie să-mi iau rămas-bun. Și să-ți dau felicitări pentru tot ce ți se va întâmpla de acum înainte, căci nu voi mai avea niciun prilej să le transmit. Pentru Anul Nou, pentru anul celălalt, pentru peste zece ani, pentru fiecare onomastică a ta, pentru fiecare rochie pe care o îmbraci, tu care pretindeai că-ți faci rochiile numai ca să-mi placi mie, pentru orice se va întâmpla cu tine la care eu nu voi lua parte…”

Iubirea e variată din mai multe perspective în cele trei romane. În primul rând, din punct de vedere al momentului când se petrece. În O moarte care nu dovedește nimic avem o iubire studențească, imatură, zbuciumată, fix ca un viciu de care nu poți scăpa, dar pe care vrei să îl alungi cât mai curând posibil. În Ioana iubirea este una mai matură, dar tot de tinerețe, de aici și frământările continue ale protagonistului care nu se poate abține din a analiza până la saturație ființa iubită. În Jocurile Daniei povestea de dragoste e aproape inexistentă, fiind mai mult o întâmplare plăsmuită decât un fapt concret. Deși avem un Sandu mult mai în vârstă, spiritul analitic e încă prezent și autoflagelarea aici se realizează prin gândurile neîntrerupte ale bărbatului îndrăgostit de o femeie mult prea superficială pentru sufletul său fragil. Toate iluziile, toate fanteziile îl chinuie pentru că ele, în fapt, nu au niciun corespondent în realitate.

O altă variație apare la nivelul raporturilor de putere dintre personaje, fiind cât se poate de evidentă capacitatea de manipulare a tânărului Sandu, aflată în totală opoziție cu atitudinea dezarmată a protagonistului aflat sub mrejele Daniei, care ține sforile de data aceasta. Între Ioana și Sandu raportul este unul egal, de aici și setea de luptă dintre cei doi fiind așa cum spune și autorul: „doi oameni care nu pot trăi unul fără celălalt și totuși se chinuiesc” sau „doi oameni care nu pot trăi nici despărțiți, nici împreună.”

În cele din urmă, este realizată o variație chiar și la nivelul personajelor feminine, ele fiind înfățișate în ipostaze diferite: Irina este mereu absentă fizic, cititorii cunoscând-o doar prin intermediul confesiunilor lui Sandu, Ioana e mereu prezentă, mereu lângă el, zi și noapte, protagonistul observându-i toate manifestările, ajungând să o urască și o iubească în același timp, iar Dania e semi-absentă, ea fiind prezentă prin vocea de la capătul telefonului, dar inexistentă fizic, deoarece aceasta nu se află în niciun moment alături de Sandu atunci când își spun cuvinte de amor.

Singurul laitmotiv în tot acest periplu variațional rămâne Sandu care, nici ajuns la maturitate, nu reușește să înțeleagă vreodată eternul feminin.

Sursă fotografie: Evenimentul Istoric


Publicat în Cultură, Editorial, LiteraturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *