Am ezitat – nu prea mult, recunosc – dacă să scriu despre „România educată” sau despre valorizarea pedagogică a vieții scriitorilor. Cum prima temă este, în mod straniu, deopotrivă „proaspătă” și „dospită”, las să se aleagă o vreme și mă aplec, cu ochi de profesor aflat la început de an școlar, asupra unui segment relativ nou din literatura de azi: biografiile romanțate.
Nu știu dacă iubiți statuile. Poate că vă provoacă stări meditative și pioșenie. Sau vă îndeamnă să căutați referințe de orice fel. Revolta tacită ori indiferența este, de asemenea, una din atitudinile posibile, care ne determină să întoarcem spatele, discret, unui trecut clasat. Ca profesor de literatură, mă cam feresc de „obiectele” încremenite, care cheamă la justificate reverențe, dar aduc cu sine și riscul unei rutine de-a dreptul ucigătoare pentru educație. Scriitorul – canonic sau nu – nu trebuie să devină o statuie, chiar dacă uneori ne gândim la el ca la o divinitate. Putem crea numeroase strategii prin care adolescentul sau tânărul din bancă să-l descopere ca prieten, părinte, confident, adversar, partener, antrenor, ghid, model de viață.
Sigur că nu putem vorbi despre un autor, cel puțin la școală, în afara textelor lui, a căror lectură nu poate fi cu nimic înlocuită. Însă obsesia tehnică pentru text, transformată într-o lectură „metrologică” ale cărei obiective sunt să măsoare personajele, să numere frecvențele lingvistice, să aproximeze intervale de evoluție, să contabilizeze metode de creație, să calculeze riscuri etc. nu face decât să îndepărteze cititorul-elev de umanitatea literaturii. Nu este vorba, desigur, de studierea in extenso a vieții scriitorilor, nici măcar de căutarea excepționalului sau a senzaționalului din existența lor, ci de modelarea unor situații de învățare în care, pornind de la nișa biografiei unora dintre ei, să se deschidă câmpuri de inițiere în istoria mentalităților, să se caute explicații ale legăturii dintre realitățile vieții și devenirile ficțiunii, să se observe câte un contrapunct inedit, să se problematizeze unele situații-limită pe care le-au traversat, să se schițeze contextul social-politic și cultural în care s-au manifestat, să se provoace dezbateri sau chiar exerciții de admirație atât de necesare în timpul adolescenței.
Salut, în acest context, seriile de biografii romanțate deschise în 2018, în cadrul FILIT, de Editura Muzeelor Literare Iași, colecția „Scriitori de poveste”, în care zece autori contemporani scriu „povestea” a zece scriitori și oameni de cultură ale căror destine s-au intersectat, într-un fel sau altul, cu Iașul. Un an mai târziu, în 2019, aproximativ același concept editorial ia forma unei noi colecții de succes – mai generoase în alegerea „subiecților” – în cadrul editurii Polirom, la care au apărut deja zece titluri. Considerate de mulți adevărate „romane ale vieții”, aceste biografii libere, scrise în registre și stiluri diferite (de la scrisoare până la „notă informativă”) au meritul, între altele, de a înviora (ca să nu spun „a scoate de la naftalină”) și de a relansa receptarea operei unor autori fie „obosiți” sau încremeniți din cauza canonului școlar (cum sunt clasicii din colecția „Scriitori de poveste”), fie ocoliți sistematic de programele școlare sau vag amintiți în manuale (Emil Cioran, Eugène Ionesco, Nicolae Steinhardt, Hortensia Papadat-Bengescu). Necesară adolescenților de azi este și „intimitatea” creată, grație acestor volume, cu artiști români celebri în lume precum Constantin Brâncuși, George Enescu, Ștefan Luchian și Maria Tănase (unele manuale de gimnaziu au avut, de altfel, inspirata idee de a concepe lecții interdisciplinare în jurul unor fragmente preluate din lucrările amintite; la fel de stimulativă pentru găsirea unor repere în spațiul culturii românești ar putea fi introducerea lor în studiul tematic al literaturii, care se realizează cu deosebire în clasa a IX-a).
Miza pedagogică a apropierii elevilor de aceste texte și a valorificării lor în context școlar este în directă relație cu opțiunile didactice ale profesorului, cu „filosofia” muncii sale, dincolo de orice ghid de bune practici literare la/în clasă (inexistent, de altfel). Un beneficiu imediat îl reprezintă „îmblânzirea” unor teme obligatorii din toate punctele de vedere, dar greu acceptate de către liceenii de clasa a XI-a, de exemplu, cum este literatura veche. Dacă profesorul găsește, însă, răgazul de a le citi două-trei pagini despre Dosoftei scrise de Cristian Fulaș, este posibil ca icoana rece și îndepărtată a tălmăcitorului „pre versuri” al Psaltirii să prindă viață și căldură umană. Tot în clasa a XI-a, disputa dintre Orient și Occident în Țările Române de la jumătatea secolului al XIX-lea poate fi înțeleasă mai bine prin grila de lectură (a imaginii, de această dată) propusă de Adela Greceanu în Povestea lui Vasile Alecsandri. Către aceeași epocă trimite și Bogdan Răileanu cu Povestea lui Costache Negruzzi, în care evocă dramatizat scene și momente din viața întemeietorului nuvelei istorice în literatura noastră. O perspectivă originală asupra lui Mihai Eminescu, în care viața și literatura sa se întrețes ca într-un delir controlat, oferă Florina Ilis, reușind totodată să se așeze firesc în matca gândirii și a vorbirii marelui poet, încât lectura textului – utilă pentru elevii de clasa a X-a și a XI-a – are valoarea unei duble întoarceri la spiritul eminescian. Scriind Povestea lui Ion Creangă, Andrei Crăciun întoarce clepsidra dinspre prezent către trecut, redactând o scrisoare „Din care domnul Creangă află ce se mai întâmplă cu noi”, un fel de inițiere în viitor scrisă în gama umoristică a autorului, un excelent pretext pentru profesor de a apropia copiii de gimnaziu atât de literatura lui Creangă (adusă inteligent în prezentul lor), cât și de convențiile stilului epistolar. Vocea unui Caragiale viu și prezent ca „personaj” atipic, deopotrivă în teatrul propriei vieți și în cel pus în scenă, slobod la gură, alergic la prostie, la snobism și la mitocănie ne întâmpină în volumul semnat de Bogdan-Alexandru Stănescu, un instrument perfect de familiarizare a elevilor de clasa a X-a cu psihologia contradictorie a celui mai mare dramaturg român. Despre chinurile nașterii instituțiilor moderne de cultură în Iașul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, pe fundalul rezistenței vechilor structuri în fața viziunii progresiste a tinerilor intelectuali școliți prin lume scrie Mihai Buzea în Povestea lui Vasile Pogor, ale cărei pagini, deși ficționale, au sensul unei mărturii credibile despre începuturile Junimii. Studiul literaturii din secolul al XX-lea poate primi de asemenea un aer proaspăt din izvorul subteran al biografiilor romanțate. În Povestea lui Mihail Sadoveanu, Tudor Ganea evocă figura marelui romancier pornind de la straniile apariții fantomatice ale acestuia în preajma numeroaselor case în care a locuit, prilej de reconstituire imaginară a unui portret uman destul de puțin cunoscut. În speranța că Hortensia Papadat-Bengescu nu va rămâne în continuare „străină” de programele și manualele școlare de liceu – cum este, din păcate, în prezent -, recomand (și) pentru „uz didactic” volumul semnat de Ana Maria Sandu, nu doar ca o lectură recuperatoare a unei romanciere de-a dreptul spectaculoase în epocă, nejustificat trecută cu vederea în școala de azi, ci și ca un exercițiu de empatie cu o femeie (soție a unui bărbat care disprețuiește intelectualele și mamă a cinci copii) care reușește să răzbată, ca scriitoare, într-o lume a bărbaților plină de prejudecățile timpului. Biografiile consacrate lui Cioran, Ionesco și Steinhardt – trăitori într-un timp istoric despre ale cărui ritmuri draconice în mod absurd elevii învață în ciclul liceal superior – pot fi incluse în bibliografia studiilor de caz și a dezbaterilor, după cum s-ar potrivi și unor lecturi convergente stimulatoare pentru exersarea spiritului critic și argumentativ al tinerilor (de pildă, jurnal sau eseu ca text principal și biografie ca text secundar).
Biografiile romanțate pot fi, așadar, un corelativ util în practica școlii, îmbogățind ora de literatură cu noi accente, diferite de convenționalele „fișe de autor”, în care povestea vieții scriitorului și „poveștile” din cărțile lui creează un miraj ce îi asigură tinereții nebunia de a hălădui pretutindeni.
Sculptură: Aurel Vlad
