În panteonul teatrului contemporan se remarcă un enfant terrible – Thomas Ostermeier este directorul artistic al Schaubühne Berlin, dar și regizorul care a semnat cele mai influente montări ale companiei. Cunoscut încă de la mijlocul anilor ’90, pe când conducea Die Baracke (subdiviziune a Deutsches Theater) și punea în scenă spectacole de tip in‑yer‑face, deranjante, cu un caracter politic foarte puternic, el s‑a făcut remarcat pentru soluțiile sale stranii, ieșite din comun și, în anumite cazuri, controversate.
La începutul lunii ianuarie a acestui an am avut șansa de a vedea două din spectacolele sale monumentale, devenite, imediat după premieră, repere în spectacologia europeană – „Hamlet” (2008) și „Richard III” (2015), ambele în adaptări libere după Shakespeare –, jucate „în mediul lor natural”. Două producții care, deși pleacă de la premisa aceluiași trio (regia semnată de Ostermeier, scenografia lui Jan Pappelbaum și Lars Eidinger în rolul principal) și utilizează mijloace de expresie similare (proiecție video live, interacțiune cu publicul și numeroase momente de improvizație) s‑au concretizat atunci, pentru mine, în moduri diferite și, cel mai important, au generat reacții diferite.
„Richard III” a stat sub semnul replicilor uitate, al jocului ce părea golit de orice intenție, mecanicizat și plictisit. Am asociat frustrarea resimțită după spectacol cu sentimentul pe care îl am atunci când copiii vecinilor, lăsați nesupravegheați, întorc totul pe dos, iar eu nu pot face nimic să opresc asta. „Copiii” lui Ostermeier au fost, timp de aproape trei ore, lăsați singuri acasă și, deși Împreună, niciunul din ei nu citea, dacă se poate spune așa… Apoi am vizionat „Hamlet”. Eidinger s‑a dovedit capabil de a depăși orice posibilă limită a Teatrului. Nu mai juca în convenționala poveste a Prințului Danemarcei, devenit, pentru Ostermeier, un răsfățat căruia îi place „să facă pe DJ‑ul”, el portretiza lumea deja trecută prin filtrul propriu, astfel explicându‑se și nonșalanța de care a dat dovadă atunci când Hamlet și‑a accentuat nebunia, prin… flatulență. Artă? Non‑artă? Anti‑artă? Masacrare a Artei? Sau simplă (rebelă, fără doar și poate) revitalizare a ideii shakespe‑ areiene că teatrul oglindește lumea, că putreziciunea Danemarcei aparține și celor din Sala B a Schaubühne?
Ostermeier și‑a plasat speranțele creative pe umerii unui singur actor, preferând să experimenteze mai mult în zona adaptării de text decât în cea a posibilităților de expresie regizorală, însă actorii celorlalte personaje au susținut, discret și respectuos, momentele care depășeau limitele actoriei. Fie că a fost vorba de „Richard III” sau de „Hamlet”, Robert Beyer, Jenny König și Moritz Gottwald, apariții scenice mai frecvente pe scena Schaubühne decât Eidinger, și‑au tratat rolurile cu seriozitate, știind când, cât și, mai ales, cum să intervină ca să alimenteze sau să tempereze improvizația și interacțiunea cu publicul, scenele de rap live (cu versuri din Shakespeare) sau momentele de stand‑up comedy în limba engleză în care referințele la cultura pop ocupă un loc central, mult departe de Stratford‑upon‑Avon.
Deși o minte riguros principială ar plasa această companie sub semnul faimei lui Edinger în rândul consumatorilor de seriale televizate germane, un alt aspect valoros al experienței Ostermeier‑Shakespeare a fost, de această dată, chiar publicul: dacă Richard a susținut, prin subtitrarea în limba franceză, o prezență internațională în sală, Hamlet a aparținut pe deplin spectatorilor vorbitori de limba germană. Ajutat sau nu (de la caz la caz) de paharul de vin adiacent așteptării reprezentației, publicul s‑a metamorfozat pe parcursul reprezentației, devenind barometru al calității, unul vocal nu doar în momentele de încântare, ci aducând, uneori, aminte de oamenii veniți la Globe, mereu gata să intervină (destul de agresiv) în jocul nesatisfăcător al actorilor sau distanțându‑se, prin comentarii și expirație zgomotoasă de deciziile regizorale care nu se pretau opiniilor personale. „Undeva la granița dintre obiectivitate și sânge rece” ar putea fi o descriere mai riguroasă a întâlnirii mele cu publicul german, care oferă un spectacol în sine.
Deși a părăsit Die Baracke încă de la începutul anilor 2000, Ostermeier a rămas incomod din punct de vedere creativ, însă realismul montărilor sale depășește tiparul stanislavskian, bine‑cunoscut: atât „Hamlet”, cât și „Richard” ilustrează, indiferent de atitudinea pe care actorii o au în timpul spectacolului, o lume de reacții, opinii și „sentimente‑despre”, nu una a faptelor și evenimentelor reale, un show despre două lumi nebune, prezentate într‑un timp prezent care, ei bine, se oglindește fidel în haosul de pe scenă.
