2020-Un an al conștientizărilor

Autorul Articolului: Daria Dăniloaia, clasa a VII-a A       

Cred că pentru toți, anul 2020 a început ca oricare altul, la petreceri alături de cei dragi sau singur, fiecare avea în suflet speranța unui nou început, a mii de scopuri ce puteau fi atinse, sau a noi oportunități ce ni se deschideau în față. Nu bănuiam însă ce urma să ne lovească în câteva luni.

Pentru mine, anul a început cât se poate de frumos, alături de familie si de cei mai apropiați prieteni, simțeam că 2020 e mai special. Deși nu puteam spune că îmi propun lucruri extraordinare, eram extrem de fericită la gândul că mă voi maturiza, că voi reuși să-mi trăiesc viața așa cum orice adolescent lipsit de experiență ar vrea să și-o petreacă.

Tot ce pot spune e că am reușit, surprinzător, să îmi ating scopul principal și m-am maturizat. Cum însă, e complet opusul a ceea ce plănuiam.

În primele două luni ale anului nimic ieșit din comun nu s-a întâmplat, așa că așteptam în continuare un semn c-an filme că viața mea va lua o întorsătură neașteptată și plină de aventură, în timp ce rețelele de socializare se umpleau de glume pe seama suferinței asiaticilor. Nimeni însă nu credea că, în curând, cel care râde va lua locul celui de care obișnuia să râdă.

Cu siguranță viața mea s-a schimbat radical, deși nimeni nu avea ochi să vadă, nici măcar eu însămi.

În martie, cea mai plină lună din an, lumea mea a început să capete o formă cu adevărat neașteptată. Pe 9 martie, ziua mea de naștere, stăteam întinsă în pat, citind compunerile scrise pentru olimpiadele și concursurile ce urmau să aibă loc în acel week-end și răspunzând la telefoanele ce continuau să vină cu urări.

În seara aceea, de neuitat, după ședința ținută de domnul ministru, am primit cu o bucurie de nedescris vestea că, din cauza epidemiei cu noul virus, vom avea o vacanță de trei săptămâni. Nu pot descrie cât de eliberată de griji am fost. Pe 10 martie, ultima zi de școală, nimeni nu se mai gândea la teme și la responsabilități, ci la distracție și la cât de norocoși am fost să luăm vacanță într-o marți, singura zi fără matematică, ca să aflăm însă cu șase luni mai târziu că doamna profesor nu ne va mai preda, ceea ce a fost destul de greu de procesat.

Timpul trecea, iar un adevăr trist, crud și mai profund decât credeam, ieșea la iveală. Virusul începuse să pună stăpânire pe viețile noastre, fără ca noi să putem face ceva.

Cred că toată lumea a trecut mai întâi printr-o stare de anxietate de necontrolat, provocată de faptul că știam atât de puține despre ceva ce ajunsese să ne controleze atât de rapid. De asemenea, mama fiind cadru medical, am trăit o perioadă cu teama că există posibilitatea să nu se mai poată întoarce acasă, în orice moment. Apoi, odată cu implicarea persoanelor sau organizațiilor politice, am început să credem că suntem controlați de fapt de persoane rău intenționate, deși nu aveam vreo dovadă, ci doar căutam să învinuim pe cineva. Apoi lumea a început să se obișnuiască cu zecile, iar apoi sutele de persoane decedate sau infectate.

Eu, personal, ajunsesem să mă obișnuiesc cu lipsa prietenilor sau a familiei, cu școala online, ce îmi oferea un program mai liber și niciodată nu am dat importanță numărului de morți cauzate de virus, comparându-l mereu cu al altor pandemii (ciuma, gripa spaniolă etc.).

Am reușit cumva să trec cu bine de vară și să îmi înec amarul provocat de pierderea legăturii cu unele persoane, foarte dragi mie, cu frumoasa legătură pe care am creat-o cu sora mea.

Toamna însă, a venit cu schimbări cu adevărat tragice. Deși părea că în sfârșit vedeam lumina de la capătul tunelului, când am început școala, de fapt abia intrasem cu adevărat în întuneric.

La sfârșitul lunii noiembrie, când deja orice speranță că ceva s-a schimbat ne-a fost luată, am primit vestea că familia mea urmează să fie carantinată, având în vedere că un membru este infectat cu virusul. Nu m-a speriat nici măcar un pic această veste, întrucât știam că nu voi fi mai deloc afectată. În mare, prezicerea mea s-a împlinit, însă, privindu-mi părinții, am observat cât de perfid este virusul, lovindu-te acolo unde doare mai tare. Am trecut însă peste cu bine, niciunul dintre noi rămânând cu sechele grave.

La aproximativ o săptămână după ce am ieșit din carantină, la una dintre vizitele din partea unchilor mei, am aflat că bunicul, tatăl mamei, a început să tușească. Având însă anumite tratamente ce vin odata cu vârsta, care cauzau de ceva timp acest simptom, nimeni nu a dat prea mare atenție acestui subiect, iar de fiecare dată când se aducea vorba de a vizita un medic, el refuza imediat, sub pretextul că se simte chiar bine. În mai puțin de o săptămână însă, bunicul a primit “în dar” două măști de oxigen și diferite aparate ce păreau că voiau să îți frângă inima, arătându-ți cum, încet, viața îi părăsea trupul. Nu am reușit să îl vizitez decât o singură dată, dar privindu-i ochii, am sperat cu toată ființa mea că nu va avea sfârșitul tragic pe care toată lumea îl bănuia.

Dar totul a fost în zadar. Căci într-o zi de miercuri, în jurul orei trei, părinții au ajuns înapoi acasă. Alergând să îi îmbrățișez, am observat că mama avea ochii plini de lacrimi, dar nu am oferit prea multă atenție, întrucât nu era ceva neobișnuit de când bunicul era bolnav, așa că am lăsat-o să treacă de mine, deși nu am apucat să o îmbrățișez. Ajungând totuși în brațele tatei, am observat că părea că nu voia să-mi dea drumul. Și încet, abia reușind să aud,  mi-a spus: “Tataia a…murit.”. Am crezut pentru un moment, înainte să izbucnesc în cel mai dureros plâns din viața mea, că inima mea chiar se poate sfărâma în bucăți.

Și astfel, cu câteva zile înainte de Crăciun, am fost la o înmormântare diferită de altele, căci părea ireal, un coșmar. Și pentru prima dată, am privit persoana ce era mereu acolo, tăcută, care nu a cerșit niciodată atenție și care părea că nu va pleca niciodată, privită de zeci de ochi înlăcrimați.

Aceasta a lăsat răni adânci în sufletele noastre, făcându-ne însă să realizăm doua lucruri importante: Cât de mult trebuie să prețuim persoanele iubite din viața noastră, căci pot dispărea când te aștepți mai puțin și că viața și sănătatea sunt daruri ce nu sunt în mâinile noastre, deci trebuie prețuite cât le avem.

Astfel, anul 2020 m-a maturizat într-adevăr, făcându-mă să aflu lucruri importante într-un mod mai mult decât dureros, dar care îmi vor schimba complet viața.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *