Apocalipsa copilariei sau de ce își doresc copiii să fie mari

Autorul Articolului: Alexia Cătălina Matei

Trăiești într-o lume roz. Ești copil. Nu știi chestii. Nu știi faptul că atunci când te duci la stomatolog nu ești doar tu singura persoana speriată…sunt și părinții tăi. Dar ei nu sunt speriați de adultul îmbrăcat într-un halat alb, sinistru, care are o baghetă de oțel, diferită de cea din basmele tale cu zmei sau cu prințese. Nu…ei sunt speriați de cât trebuie să-i plătească…Dar și tu parcă oftezi când știi câte bomboane ar putea cumpăra din banii ăia…

Dar deodată… nu mai ești copil. Ești adolescent. Ești prea mare să te mai joci cu jucăriile de altădata, dar parcă prea mic pentru a fi lăsat să îți trăiești viața. Nici prietenii nu mai sunt ce au fost odată…Mai pe scurt…toată viața ți-a fost dată peste cap.

Nu știi a cui a fost vina…E oare a timpului…sau a mamei care îți cumpăra haine cu două mărimi mai mari că…cine știe…poate mai creșteai până la toamnă? A fost programat oare corpul meu să crească fix cât pentru a se încadra în obiectele vestimentare…? Că dacă așa stă treaba…mama are de dat lămuriri.

Teoretic…ai prieteni mulți, dar practic…niciunul. Îți place să îți faci scenarii în cap, să ai un Univers propriu în care iubirea e totul…dar totuși, iubirea pentru tine e o necunoscută. Prin urmare, nu îți cunoști Universul. Trăiești în el, dar pur și simplu nu îl înțelegi. Ai vrea să te duci în grădinițe și să țipi: ,,Copii, rămâneți mici! Să nu care cumva să vreți să creșteți! Profitați cât mai puteți de prăjiturile bunicii și de părinții care strâng jucăriile după voi!” Dar nu se poate…te-ar da afară din grădiniță cu o viteză mai rapidă decât a personajelor tale preferate din desene, precum mașina roșie Fulger McQueen sau pasărea Road Runner.

Din perspectiva lui Lucian Blaga, copilăria este ,,inimă tuturor vârstelor”. Dar dacă inima se menține la fel atâta timp…de ce creierul suferă o enantiodromie? De ce ajungi să fii opusul tău? De ce fostul copil râdea din orice, iar acum plângi când vezi un zenit frumos? Știu eu răspunsul. Plângi pentru că știi că se va termina, așa cum se termină tot ceea ce e frumos…se va termina așa cum s-a terminat și cu primele prietenii, și cu serile de vară magice petrecute la bunici, și…până la urmă…și cu copilăria. Pentru Brâncuși ,,Când nu mai ești copil, ai murit de mult”. Dar cum vine asta? Bineînțeles că ați văzut și persoane pe stradă cu barbă lungă, albă sau cu părul grizonant…Nu prea păreau copii, ce-i drept, dar, totuși, păreau în viață. Copilăria nu este doar o perioadă de tranziție din viața noastră, ci mai degrabă…o stare de spirit. Copiii se joacă pentru că nu știu altceva, restul fac asta pentru că au prea multe informații cu efect de combustie și vor să se refugieze în joacă. Cei care uită să se mai joace din când în când…tind să fie într-un picaj rapid spre fiordurile translucide ale deprimării.

Mai pe scurt, copilăria e ceva indispensabil, fără ea nu putem fi ceea ce suntem azi, adolescenți, tineri, adulți sau seniori.  E o noțiune îndepărtată la care nu mai poți reveni, dar în care parcă ai trăi veșnic. Copilăria e nucleul vieții. E miezul. Partea cea mai delicioasă și mai aromată din fructul existenței. Se află în tine. Nu o poți uita sau șterge din minte. Întotdeauna îți vei aminti de modul în care te obligau ai tăi să citești pentru a-ți descoperi pasiunea lecturii și să pierzi nopți cu răsfoitul de filme inserate în pagini sau cum ai realizat că luna oricum te urmărește peste tot, indiferent de faptul dacă fugi sau stai pe loc.

Te simți des ca un personaj dintr-o poveste. Te-ai gândit care este mai potrivită? Câteodată ești Nică, iubitul personaj din ,,Amintiri din copilărie”: te simți pus pe șotii și îți surâde idea de a merge la furat de cireșe, dar nu neapărat pentru că ți-e poftă, ci mai mult pentru a te reîncarna în copilul de altădată. Acum ești mare. Ai probleme. Vrei să nu te mai enerveze orice, să nu mai plângi din nimicuri, vrei să fii tu, dar cel de dinainte. Îți amintești de micul Alioșa din ,,Copilăria”, cartea  lui Maxim Gorki? El avea motive să fie supărat, dar tu chiar nu ai. El și-a pierdut tatăl, a trăit cu bunicii…nici mama lui nu părea să-i fie mamă…era o victimă a destinului. Și deodată îți dai seama că…tu nu ești la fel ca el. Îți dai seama de faptul că…ai putea fi fericit…Dar cum?           Ești umbra și lumina, Yin si Yang, dușmanul tău cel mai nemilos, dar și prietenul tău cel mai bun.  Ești speriat și curajos, vesel și trist, amuzant și plictisitor. Ești tu, dar parcă altcineva. Dar totuși, cândva…demult…ai vrut sa fii mare…

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *