Auschwitz, trenul sfârșitului

Autorul Articolului: Bianca Antonia Albert

Pentru unii o să fie greu de crezut, la început, cum mi-a fost și mie, dar aceasta este realitatea. Prin asta au trecut oameni nevinovați.

În anul 1940, în Germania, evreii au fost scoși afară din casele lor, cu forța și duși într-un tren. Toți credeau că acesta duce la un loc de muncă,  dar de fapt s-au înșelat.

Evrei erau înghesuiți în vagoane fără apă, fără aer, doar ei, iar rugăciunile se auzeau din depărtare. Când soseau la lagăr erau repartizați, bărbați, femei, copii și puși la lucru. Le-au tăiat părul, le-au luat hainele și în schimbul lor le-au dat niște pijamale în dungi, toate bunurile lor au fost împărțite în categorii. Oamenii au fost numerotați cu câte un cod și acesta a devenit identitatea lor. De la codul 00001 au ajuns la 16999 și mai mult de atât. Femeile însărcinate au fost omorâte doar pentru că nu puteau munci. Înfometați, subnutriți, așa îi înfățișează fotografiile, mărturii ale acelor vremuri de suferință. Dormeau pe un pat șubred fără saltea, doar cu o bucată de material, peste 50 de persoane într-o cameră, iar alții pur și simplu pe jos. Băile…nici măcar nu erau băi. Erau niște gropi cu piatră deasupra fără panouri care să îi despartă.

Au fost bătuți, cei care nu ascultau, omorâți, erau și oameni care voiau să evadeze dar și-au găsit sfârșitul împușcați. Moartea devenise destinul zilnic al acestor oameni.

Au existat și oameni care i-ai sprijinit, care au înțeles atrocitatea și au încercat să îi ajute.  Oskar Schindler, de exemplu. El după ce a văzut ce se întâmplă acolo, a decis să îi propună lui Adolf Hitler să salveze câteva persoane din lagăr pentru o sumă foarte bună de bani. Așa, Oskar Schindler a ajutat 1200 de evrei și i-a dus la fabrica lui,  unde puteau munci fără frică.

Totul a luat sfârșit în anul 1945. Unii dintre cei care au determinat această tragedie au murit, alții au fugit și au fost mai târziu prinși și pedepsiți.

Am fost acolo. Am văzut totul. Cuptoarele, papuci furați, valizele, părul, pijamale în dungi.  Am mers pe drumul terorii. Eram blocată acolo, în acele momente. Am rămas marcată de tot ce s-a întâmplat. M-am speriat. Am plâns. Am mers și la mormintele lor. Totul a fost o experiență tristă, dar adevărată.  Oameni nevinovați omorâți pe nedrept. Pe pereți erau imagini cu acele persoane. Un perete de 4 metri lungime, chiar mai mult, umplut de jos până sus cu figurile unor oameni uciși.

Am întâlnit vizitatori care își plângeau rudele pierdute. Chiar și după atâția ani, suferința se putea citi pe fețele lor. Un covor de flori și de lacrimi se putea vedea în fața Zidului.

După ce am plecat, în mașină și mă gândeam. ,,De ce?” ,,Pentru ce?”. Mai aveam multe întrebări. Am încercat să uit, dar așa ceva nu se uită ușor. Când am citit romanul lui John Boyne, Băiatul cu pijamale în dungi, am retrăit acestă experiență și am rememorat emoțiile trăite atunci. O lecție de istorie care nu ar trebui să se mai repete!

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *