Beniamin de Eugen Uricaru

Autorul Articolului: Georgiana Negru

Pentru că ne este foarte dor de FILIT și de Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, m-am gândit să o las astăzi pe Georgiana Negru, fostă alecsandristă, acum, o studentă remarcabilă la Facultatea de Medicină, să prezinte un roman în manieră proprie. Menționez că recenzia de mai jos reprezintă lucrarea pe care a realizat-o sub coordonarea mea în 2015, făcând parte din juriul liceenilor.

                                                                                                              prof. Ruxandra Nechifor

Mi-a plăcut romanul Beniamin de Eugen Uricaru pe de o parte, prin grefele de mit aplicate realității și, pe de altă parte, prin surprinderea mecanismului puterii și descrierea veridică a lumii comuniste. Beniamin este un roman de mare anvergură, o operă cu caracter psihologic, istoric şi, nu în ultimul rând, politic. Romanul strânge mai multe voci care prezintă viața lui Beniamin, un fel de vizionar sau de vindecător care atrage atenția Securității prin puterea pe care o are de a aduna oamenii.  Cartea debutează cu discursul subiectiv al lui Simon, fratele mai mic al eroului(Traiam într-un cartier nou, de fapt, o mahala veche. De când au început să construiască blocurile de lângă Spital, mahalalele se numesc cartiere).

Factorul de interes al operei îl constituie un fenomen căruia oamenii Securităţii nu reuşiseră să-i dea un sens: în fața casei lui Beniamin, insul misterios,  se adunau oameni „tăcuţi”, urât mirositori, în  speranța că vor auzi „câteva vorbe alinătoare”. Mai apoi, necăjiții plecau împăcați, „luminați”. Acesta este un semn de identificare a protagonistului în ipostaza salvatorului, arhetip actualizat în vremuri de restriște. În timp ce dictatura comunistă – ca plagă a umanității  – se simte amenințată, Beniamin reușește să polarizeze atenția nevoiașilor din toate colțurile țării, exercitând asupra lor o atracție sau o putere inexplicabilă. Gestul său este simplu, cuvintele par clișeizate, dar efectul este devastator, în sensul mitic: întâlnirea cu Beniamin înseamnă, de fapt, o întâlnire cu sinele fiecăruia.  Astfel, se conturează și raportul dintre realitate și ficțiune; Beniamin se înscrie în sfera sacrului, în timp ce personajele precum Neculai Crăciun și Todor Grancea aparțin unei lumi din care sacrul este exilat. Actantul central joacă rolul Celui Ales, destinul său cunoscând însă un sfârșit tragic. Atmosfera de dincolo de lume este perturbată de timpul istoric insidios, iar tânărul cu aspect isusiac se vede nevoit să-şi părăsească satul natal.

În plan paralel, Crăciun şi Grancea sunt însărcinați să elucideze misterul şi să-i dea de urmă lui Beniamin. Aceştia au semne că s-ar fi îndreptat spre Timişoara, simbol al libertății, dar ceva intervine între cei doi, astfel încât Neculai Crăciun sfârşeşte prin a-l lichida pe Tudor Grancea, până nu de mult omul de încredere și aliatul fidel.

La Timişoara, Crăciun este activ în mişcările revoluționare, motiv pentru care primeşte misiunea de a transporta la Bucureşti cadavrele a patruzeci şi şase de victime ale luptelor de stradă spre a fi incinerate la crematoriul Cenuşa.

Destinul eroului eponim este incert, presupunându-se că ar fi cea de a patruzeci şi şasea victimă. În viziunea autorului, suferința câtorva oameni are drept scop păstrarea integrității lumii, sacrificiul lor asigurând o revigorare a întregului cosmos. Valorificarea ideii creștine a suferinței se împletește cu nevoia de sacrificiu, necesar, în mentalitatea arhaică, precreștină, purificării lumii. Astfel, se pot recunoaște două paliere: unul imediat, al anecdoticului, și altul, simbolic, legat de destinul omului, în general. Aici se impune viziunea modernă a autorului. Scriitorul pare să nu depășească lecția lui Eliade. M-a neliniștit destinul suspendat al eroului, ca sugestie a unei umanități în derivă sau pe cale de a se transforma.

Universul operei este dominat, prin urmare, de elemente hierofanice, identificându-se, pe lângă lumea aparentă, imediată,  o realitate pură, simbolică. Curgerea epică a romanului sfârșește ca într-un joc de puzzle, realizându-se pe diferite paliere ale realității. Importante sunt reflecțiile, faptele în sine devenind pretexte, aparențe în spatele cărora se ascunde altceva. Putem spune că romanul tratează intruziunea sacrului în profan, iar Beniamin este un Moise al creștinilor. Hierofania ca motiv ordonator se situează în trena lui Mircea Eliade.

Pentru adolescenți, romanul poate fi interesant prin tipologiile create, dintre care cele mai reușite sunt figurile torționarului și martirului, prin amestecul de legendă și real sau prin destinele eroilor.

În romanul avut în vedere, se găsesc diverse tipuri umane, întrucât personajele sunt niște produse ale lumii în care trăiesc, definind caractere complexe, cu lumini și umbre. De altfel, ne sunt prezentate două mentalități diferite: cea colectivă, reprezentată de pelerini și cea individuală. Pe cât pare de real, pe atât se adâncește Beniamin într-o lume sacră, arhetipală, ce depășește limitele cunoașterii umane. El aduce o nouă înțelegere a lumii, amintind de William Blake, poet și vizionar englez, convins că este sfânt tot ce trăiește.

În concluzie, Beniamin aduce în prim-plan o perspectivă proaspătă asupra istoriei, aproape macabră, ce însumează suferințele oamenilor supuși regimului comunist(Neculai Crăciun îi apuca de ceafă cu amândouă mâinile şi de fiecare dată simţea că îl străbate un frison, a suportat patru zeci şi cinci de frisoane, de parcă ar fi fost străbătut de un curent electric. Asta era din cauza privirii morţilor). Opera adăpostește o gamă întinsă de simboluri, mituri și credințe. Beniamin valorifică o dramă a trecutului și propune o nouă percepție asupra omului și a vieții.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *