Chilli Vibes – fără resentimente. Numai muzică!

Autorul Articolului: Ilie Răzvan Țurcanu

Dacă Rock. Rima perfectă pentru boboc? a fost despre noutate și stângăcie, firul epic din cele ce urmau s-a putut menține doar cu ajutorul adaptabilității și al dinamismului.

La Festivalul Nonviolenței din 2015 am cântat cu trupa piesele Nebun de alb (Emeric Imre) și Ana (Vama Veche). La o lună distanță, am participat cu aceleași piese la FICS – Folk în curtea Școlii, organizat la Colegiul Național din Iași. Le repetaserăm atât de mult, încât la un moment dat auzeam șoapte nocturne cu ecou: Acum sunt mai pustiu ca-ntodeauna… La început, nu ne plănuiserăm să cântăm folk, dar voiam ca muzica noastră să rezoneze cu noua voce a trupei și pot să spun că nu am simțit că mi-aș fi trădat sufletul în vreun fel. Ba dimpotrivă, mi s-a deschis perspectiva spre un stil pe care nu îl mai abordasem. În plus, dacă nu ar fi fost elementul de noutate, poate că n-am mai fi cântat la FICS, unde am cunoscut o mulțime de artiști talentați.

Primul an de liceu la Iași era pe sfârșite și, uitându-mă în urmă, totul părea prea frumos să fie adevărat. Poate pentru că simțeam că Lorena, basista noastră, nu mai avea aceeași scânteie ca la început și nu reușea să ajungă la toate repetițiile. Așa că am convenit împreună cu ea că ar fi mai bine să căutăm un alt basist. Cu mici resentimente care s-au dizolvat în timp, cu toții am mers mai departe.

Tot în acea primăvară, am legat o prietenie sinceră și necondiționată cu un misterios Dragoș, care aducea chipsuri în fiecare zi la școală și le împărțea cu mine. Eu, fiind un pofticios incurabil din natură, nu puteam să nu îl ador pe acest filantrop nobil. Din întâmplare, am aflat că în vara care urma își dorea să învețe să cânte la chitară. Mi-a venit instant gândul că aș putea să-l cooptez în trupă, numai că nu avea la ce chitară bass să cânte. Așa că cei din Consiliul elevilor ne-au ajutat să facem o stângere de fonduri pentru bass-ul școlii. Am inclus-o în cadrul Târgului antreprenorial, un proiect de colaborare între clase de elevi și branduri din Iași. În urma festivității de încheiere, țopăiam de fericire pentru că au fost suficiente donații, încât să ne permitem bass-ul. În următoarea zi, l-am adoptat direct din magazinul cu instrumente muzicale. Eram un copil super-mega-ultra fericit. Am și o poză, super-mega-ultra pixelată!

În vacanța de vară, mi-am luat primul job – ajutor de barman la un hotel din Mamaia. Cu jumătate de normă, pentru că aveam 16 ani. Între timp, Dragoș zdrăngănise în fiecare zi, iar când ne-am revăzut în toamnă, era numai bunicel pentru a rupe bass-ul în două. Urma să cântăm Get Lucky și Sweet Child O’ Mine în curtea interioară a școlii. Numai că au apărut niște disensiuni în trupă, iar Ana, solista noastră, a hotărât că e mai bine să continuăm fără ea. Era a doua ruptură și, oricât de mult ne atașaserăm de Ana, trebuia să mergem înainte. Ceea ce am și făcut, cântând cele două piese în varianta instrumentală.

În acel an, prestațiile noastre au fost de 3 tipuri: fără tobe (pentru că trebuia să cânt vocal), cu tobe și vocal (dar era un coșmar al coordonării pentru mine) sau fără partea vocală (show bazat exclusiv pe instrumente). Le-am dus până la capăt, chiar dacă am dat suficiente rateuri remarcabile. Am cântat Still Got The Blues, Maggot Brain și multe alte piese pe care le elogiam de mult timp.

În următorul an școlar (2016-2017), am recurs la niște preselecții pentru a ne găsi o nouă voce a trupei, pentru că simțeam că stagnăm dacă nu avem cu toții un rol bine definit. Am lipit afișe stângace prin toată școala și a început distracția. A apărut la orizont o mică Mălina. A urcat pe scenă cu o timiditate simpatică, și-a lăsat șuvițele crețe pe chitară și ne-a sedus cu piesa Say my name. A apărut și un mult stimat Andrei, care ne-a frapat prin tandrețea cu care mângâia pianul și nu în ultimul rând, prin umorul său fără limite.

Chitaristul nostru, Ștefan, era în clasa a 12-a și nu voiam ca activitatea din trupă să îi afecteze performanța academică, așa că a trecut în rândul veteranilor. În schimb, a apărut în peisaj un domn Ionuț, dornic că afle cum poate suna chitara electrică în afara dormitorului său. După ce am cântat colinde la tradiționala serbare de Crăciun, am început să explorăm zona muzicii indie rock, cu coveruri de la The Neighbourhood și Arctic Monkeys. Vocea Mălinei se armoniza perfect cu noul stil și nu a trecut mult timp până am concertat în Cafeneaua Piața Unirii și la Casa de cultură a studenților.

Simțeam că suntem tot mai aproape de sunetul nostru și că viața nu poate fi mai frumoasă de atât. Țineam unii la alții enorm de mult nu doar artistic vorbind. Începuserăm să avem aceleași glume picante, să fim mai degajați în timpul repetițiilor și pur și simplu să ne bucurăm de moment. Era ultimul an înainte de bac, iar spiritele noastre neliniștite aveau nevoie de o ultimă dezlănțuire.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  1. […] Așadar, eram cinci aventurieri gata să cucerească lumea și abia așteptam să cântăm în noua formulă extinsă. Festivalul Nonviolenței, despre care știam doar ce se poate înțelege din denumire, era următoarea stație și era programat pentru luna martie. Între timp, începuserăm repetițiile în sala de festivități, unde urmau să se nască multe alte prietenii sincere și pline de muzicalitate. Nu pot să nu vorbesc despre ele în următorul articol…Chilli Vibes – fără resentimente. Numai muzică! […]