Cunoscutul strain

Autorul Articolului: Iulia Rotaru

Să treci prin viață nu este foarte diferit de o plimbare la pas. Inima te ghidează pe oriunde crede ea că vei întâlni emoții și trăiri care mai de care. Ei bine, atunci când te plimbi, ești în continuă mișcare. Tu ești singura persoană care deține controlul asupra mersului tău. Mergi. Mergi mai repejor, apoi mai încetișor. Te oprești și saluți un alt Om. Faci ce simți într-un anumit moment. Pe această cale întortocheată sau lină, că doar tu alegi dacă preferi un drum spre Mega, în perioada sărbătorilor, sau unul la mare, pe timp de iarnă; te poți ciocni de multe persoane cu care vei putea pălăvrăgi până la destinație sau care te vor însoți doar până la prima instersecție. Ei, cam așa merge și viața.

Odată ca niciodată, adică acum patru ani, am întâlnit în drumul meu o persoană care urma să-mi fie prieten timp de un an și să mă ajute cu limba engleză. Nu știam pe atunci că după acea perioadă, eu aveam să-mi amintesc mereu zâmbind de ea. Prima dată a fost un necunoscut, un străin. A intrat în viața mea un pic forțat, deoarece trebuia să-mi predea o altă limbă. La început, au fost doar niște schimburi de priviri pe furiș. Apoi, ele s-au transformat în zâmbete, după aceea în vorbe și, uite așa, s-a creat o prietenie. Acest prieten avea o minte strălucită. Îl admiram și încă o fac pentru modul în care vorbea și pentru calmul din voce. Poveștile pe care ni le spunea parcă prindeau viață și puteai simți intens sentimentele personajelor, ca și cum erai parte din acțiune. Vocea îți transmitea liniște, acea liniște plină de emoție, pe care o simți când realizezi că tocmai ai regăsit un loc mult iubit și pe care îl credeai dispărut de mult timp. Cuvintele sale ieșeau cu tot cu iubirea acelei inimi mari despre care v-am mai zis.

Acel străin avea o inimă cam cât sacul lui Moș Crăciun. Nu se ferea să-și ascundă copilul din interior care mai ieșea la suprafață uneori. Era ca o carte deschisă. Dacă voia, și voia, putea să te captiveze cu lucruri interesante pe care nu ți le spunea mai nimeni la școală. Așa erau orele petrecute împreună. Pe lângă asta, era și curajos. Nu se temea să își spună punctul de vedere în orice împrejurare. Semăna cu Alba-ca-Zăpada: păr negru și piele albă. Era vopsit. Nu știu nici acum ce culoare avea părul lui natural. Probabil era brunet. Sigur era brunet. Mai mereu purta tocuri, deoarece se simțea bine. Nu voia să impresioneze pe nimeni. Nu voia să atingă anumite standarde. Voia doar să se topească de fiecare dată când se uita în oglindă. Purta haine minunate, stilate, ce îi dădeau curaj și stare bună. Când trecea pe hol, rămâneai uimit, precum un copil care trece pe lângă o vitrină cu dulciuri. Fabulos, ce să mai…!  

Tot vorbesc la trecut pentru că după un an, fiecare dintre noi și-a continuat drumul de unul singur. Prietenul a mers să predea la altă școală. Mai târziu, am aflat că aceasta se află foarte aproape de a mea. Nu mai știu acum nimic despre cum este în prezent, dar tare cred că nu s-a schimbat prea mult. Încă este acel om care rămâne recunoscător pentru lucrurile mici care i se întâmplă de-a lungul potecii sale. Știți cum se întâmplă atunci când ai terminat gimnaziul într-un sătuc, după care îți întâlnești, din întâmplare, profesorii pe străzile orașului? Eu sper ca drumul meu să facă o astfel de ocolire. Până atunci, el va rămâne cunoscutul străin. Ce îmi mai rămâne mie de făcut este doar să aștept, așa că aștept…

Sursa Imaginilor: timesofindia.indiatimes.com

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *