Despre tragica poveste de iubire dintre Orfeu și Euridice

Autorul Articolului: Teodora Iacob, clasa a XI-a

Iubirea – una dintre cele mai vechi teme literare ale lumii, care a stat la baza a nenumărate capodopere, de-a lungul istoriei literaturii universale – este percepută nu doar ca experiență gnoseologică, ci, în egală măsură, și ca salvarea ființei omenești de sub zodia efemerității. Din miile de pagini consacrate acesteia, iubirea transpare ca însăși chintesența existenței, prin ea explicându-se nașterea și moartea, fericirea și suferința, clipa și veșnicia.

Tratând această temă, un inepuizabil izvor de artă, povestea cuplului Orfeu-Euridice este o impresionantă felie de mitologie antică, care portretizează eternizarea iubirii prin moarte și absolutizarea sentimentului de dragoste prin inaccesibilizarea acestuia. Prin arta lui Orfeu și prin iubirea lui pentru Euridice, a luat naștere poezia de dragoste, așa cum o cunoaștem noi astăzi.

Eroii mitului – Orfeu, cel mai însemnat și mai talentat poet și cântăreț de imnuri din întreaga Eladă, și Euridice – o delicată, preafrumoasă și râvnită nimfă a pădurii.

Despre măiestria cântului lui Orfeu se spune că reușea să miște nu doar pe oamenii care îl auzeau, ci și natura, necuvântătoarele și entitățile lipsite de viață, la care ajungeau sunetele minunate emise de lira lui fermecată și versurile emoționante.

Povestea de dragoste sinceră dintre cei doi, asemenea unei iubiri superioare, nu a durat cât ar fi dorit îndrăgostiții. Relația, dar nu iubirea, dintre cei doi a fost, subit și înfiorător, curmată de moartea lui Euridice, moarte cauzată de mușcătura unui șarpe, simbol malefic al perfidiei. Decesul preaiubitei soții, urmat de înmormântarea acesteia, i-au generat lui Orfeu o durere imposibil de imaginat. Îndurerat, a decis să nu renunțe la speranța de a o readuce pe Euridice, călătorind în lumea umbrelor.

În ciuda reputației de ținut care întemnițează orice viață ce se încumetă să pășească acolo, Lumea Umbrelor nu a reprezentat un obstacol în calea iubirii lui Orfeu. Utilizându-și harul muzical, a reușit să înduioșeze tot tărâmul întunecat, de la Cerber, câinele cu trei capete, la rău-vestitul luntraș de pe râul Stynx, care l-a trecut pe tânăr, fără să mai ceară vămi, și până la temuții Hades și Persefona. Aceștia din urmă s-au lăsat mișcați de cântul armonios închinat de Orfeu lui Euridice, în care își exprima dragostea și îi implora pe cei doi să îi ofere încă niște ani pe Pământ fetei. Întregul meleag al morții a încremenit pentru scurt timp, Zânele Răzbunării au izbucnit în plâns, Sisif s-a oprit din a urca stânca imensă și chiar și Tantal a renunțat la strădaniile de a-și potoli setea și foamea, conștientizând tragicul, mult prea timpuriul sfârșit al prea tinerei Euridice, simțind parcă o frântură din iubirea ce îi lega și aderând la curajul nemaipomenit care l-a mânat pe Orfeu înspre „mirabila încercare de a concilia cele două puteri primordiale ale existenței umane, IUBIREA și MOARTEA, și de a o convinge pe cea mai sălbatică dintre ele să accepte un mic compromis” (Patrick Süskind – „Despre iubire și moarte”). Depășind granițele impuse de obiceiurile lor și de binecunoscuta soartă a celor intrați în lumea întunericului, regii morților au acceptat ca Euridice să se bucure din nou de lumina soarelui, impunând o singură și, la prima vedere, simplă condiție pentru drumul de întoarcere – Orfeu să nu privească înapoi spre Euridice. 

Pas cu pas, Orfeu se apropia de lumea cunoscută, cântându-i neostoit lui Euridice. Totuși acesta era măcinat de îndoieli provocate de liniștea ce dăinuia în urma sa – niciun răspuns, niciun sunet de pași, realmente, nicio garanție a faptului că nu a fost, de la început, înșelat sau a faptului că nu a pierdut-o pe iubită pentru veșnicie. Artistul a rezistat eroic tentației de a verifica cu propriii ochi prezența lui Euridice, însă, exact înainte de a păși peste frontiera celor două lumi, privirea lui s-a întors spre ființa iubită, aducând, totodată, interdicția lui Eurdice de a mai părăsi lumea umbrelor și a lui Orfeu de a reveni înaintea lui Hades și a Persefonei.

În urma pierderii irevocabile a lui Euridice, Orfeu a promis să nu mai iubească o altă femeie (motivul jurământului) și a hotărât să își petreacă restul zilelor cântând despre îndrăgostiți, preamărind iubirea și experimentând toate împlinirile, dar, în egală măsură, și toate durerile înamoraților de pe lume. Se spune că cei doi s-ar plimba și astăzi de-a lungul râului Stynx, ajunși fiind la un echilibru sufletesc datorat reîntâlnirii din lumea de dincolo.

În viziunea lui Patrick Süskind, comparând mitul cu episodul biblic al învierii lui Lazăr, primul reprezentând „povestea unui eșec”, iar cel de-al doilea, „de la început și până la amarnicul sfârșit, una triumfală”, afirma că mereu Orfeu va fi mai apropiat de noi, oamenii de rând, „în ciuda și grație eșecului”, datorită curajului său, a faptului că nu s-a lăsat pradă fricii de a-și demonstra dragostea pentru Euridice și „pentru rafinamentul și inteligența sa”. Pe de altă parte, din optica lui Süskind, Mântuitorul Iisus Hristos rămâne pentru noi un ideal, asemenea, poate „unui zeu” antic.

Rațiunea din spatele acestui articol rezidă într-o predilecție personală. Dintre toate fascinantele povești ale mitologiei grecești, preferatul meu este mitul orfic, legenda tristă a unei iubiri sugrumate de moarte și pierdute din nou, chiar la un pas de regăsire, chiar din cauza fricii de a se reîntâmpla așa ceva.  Acest text se dorește a fi și o cvasi-recomandare de lectură, în speță, pentru eseul filosofic „Despre iubire și moarte. O reflecție incitantă despre cele două forțe care ne guvernează existența”, carte care pune la zid patima iubirii și frăția acesteia cu moartea.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *