„Duși cu Titanicu’ ” pe râul Bâc

Autorul Articolului: Prof. Silvia STRĂTILĂ, Liceul Teoretic ”Vasile Alecsandri”, Chișinău

Când mă uit la televizor sau merg pe stradă (parafrazez un citat al lui Octavian Paler: „Îmi iubesc țara când nu merg pe stradă și nu mă uit la televizor”), îmi vine să cred și eu că limba română are soarta Cenușăresei. În spațiul românesc dintre Est și Vest, mai precis în Republica Moldova de astăzi, destinul limbii noastre a fost mereu dramatic. Deși timpul istoric face toate eforturile să șteargă „slinul, mucegaiul” de pe învechita exprimare, totuși limba română nu este regină în Țara sa. Boțind cuvintele, umplând-o cu unele „cool”, dezrădăcinând-o de latinitatea ei, neglijând unele silabe sau vocale, vorbitorii limbii române se pare că ar avea nevoie de un control din partea poliției lingvistice.

Mai puțin polițienească și mai mult lingvistică, cartea „Duși cu Titanicu’ ” de Valentin Guțu, apărută la editura „Cartier”, Chișinău 2017 este o lingvistică prozaică sau/și proză lingvistică. În tot cazul, pe acest titanic au încăput de toate, inclusiv „d-ale gramaticii (normative)”. Autorul este un redutabil lingvist român, în spațiul basarabean, stilizator la revista „Literatura și arta” (redactor, poeta Doina Dabija, fiica poetului Nicolae Dabija), dar și la editura „Cartier”. Este cunoscut cu tabletele și articolele sale de cultivare a limbii în reviste și în cărți de specialitate, dar și autorul „Dicționarului greșelilor de limbă”, apărut în 1998, revăzut și adăugit în 2014. Preocuparea lingvistului Valentin Guțu este ca „Patria mea” care „este limba română” (Nichita Stănescu) să apară în forma cea mai corect spusă și exprimată, adică, într-o haină frumoasă și curată pentru ochi și minte. Despre prietenia lingvistului cu limba română scria, în cel mai desăvârșit mod, Gheorghe Erizanu, directorul editurii „Cartier”: „Orice autor, care nimerește pe mâna lui, va fi nevoit să citească pe marginea corecturii comentarii ironice, date enciclopedice și somații de procuror al limbii române. Să nu vă sperie. Sunt observațiile unui prieten al limbii române”.

Patru capitole alcătuiesc cartea sa, ori, mai bine zis, ne ghidează prin câteva aspecte hârtopite ale exprimării noastre, de specific basarabean: „D-ale gramaticii (normative)”, „D-ale telefonului (mobil)”, „D-ale grădiniței (de copii)”, „D-ale transportului (public)”. Autorul, mărturisește chiar din capul locului de ce e nevoie de un fel de poliție lingvistică în mai multe spații unde limba română se prăbușește: „Dacă m-ar întreba cineva de unde trebuie să înceapă un basarabean cunoașterea limbii materne, i-aș răspunde: de la… „B(ă)(ă)MW(ă)”-ul său ori al vecinului, adică de la… alfabet. Știut este că cetățeanul RM, pricopsit sau nu cu „B(ă)(ă)MW(ă)”, de bine, de rău, îi spune lui Aa  – „a”, însă, atunci când ajunge la Bb, are deja probleme cu… cititul. De fapt, uneori, se poate întâmpla să le avem chiar noi (dacă îi „deranjăm” cumva limousine-a, încercând să-i lămurim că literele cutare de pe botul mașinii sale se citesc ceva mai altfel decât le citește el: „be-em-ve”…).   

Prin urmare, vom încerca să „deranjăm”… frumos și, în continuare, tot de un soi de alfabetizare vom aduce vorba, care, considerăm noi, trebuie să înceapă cu o simplă literalizare, cu formarea deprinderii de a citi bine/corect literele noastre cele „adevărate”. S-o facem, aici, prin intermediul unui personaj între două vârste și al altuia trecut de această vârstă; primul – „cu școală”, cel de-al doilea – doar cu „primară… românească” (și aceea rurală).

Deranjul, dacă vrem să gândim și să vorbim frumos, ca să fim onorabili, nu este din partea autorului. Lingvistul spune că malformarea limbii întunecă imaginea unui om, dar și a unui stat atunci când ia ortoepia drept un supliciu. O limbă frumos vorbită este ca o rara avis, puțin vorbită sau auzită, doar sporadic: „-Nea…frate Mitică, indolența noastră generală, tembelismul ăsta al nostru, oriental, ne dă gata! În stradă – oriunde -, întoarcem capul după fiece ins (rara avis in…RM!) care vorbește mai… altfel decât NOI (adică „românește”: la Chișinău!… „la NOI acasă!”), dar ne rezumăm la atât („la întorsul capului”). Deci, problema lingvistică, spune autorul, trebuie pornită de la grădiniță, din familie, de la școală. Întrebarea „Ce ne facem, s(t)atule, cu atâția factori lingvistici poluanți…în Basarabia?! este și un apel adresat fiecăruia dacă mai credem că statul suntem noi.

Rămași parcă montați și conectați la cronicele noastre bătrâne până și „demnitarii străini sau reprezentanții Băncii Mondiale, ai Fondului Monetar Internațional, ajunși în RM – și „interpretați” ce câte o absolventă a Facultății de Limbi Străine de la Chișinău sau de la Bălți -, ai impresia că grăiesc (și ei) semidialectal… Din cutia vorbitoare scoatem cuvintele malformate, care n-au nicio vină că nu vrem să le rostim frumos și zicem: carevai, câțivai, așăz, totuș, tăț șî di toati…  Nu vreau să continui șirul, pentru că mediul lingvistic e și așa poluat. Este adevărat, menționează lingvistul, că limba română a avut, de-a lungul timpului, mai multe influențe. Dar nepăsarea, indolența, lipsa noastră de grijă, oare nu cumva lasă limba română netratată cronic?

Cartea „Duși cu Titanicu’ ” ne îndeamnă să avem atitudine când vorbim în limba română. Oare de ce ne încăpățânăm să nu o vorbim corect? De ce oare spațiul românesc, care se numește astăzi Republica Moldova, rămâne înțepenit lingvistic în secolul marilor cronicari?

Nu cred că Ureche, Negruzzi, Eminescu, Alecsandri, Mateevici, cei care ne-au „scuturat colbul, slinul, mucegaiul de pe cronice bătrâne” ar urca în Titanicu’ de astăzi, unde frumoasa limbă română este în pericol, ca să se înece într-o exprimare infestată de greșeli de tot soiul. Atât timp cât ne complacem cu exprimarea constipată de român basarabean, există riscul să ne împotmolim în nămolul lingvistic de pe Bâc. Imaginea noastră de acum, chiar în sec. al XXI-lea, cu multe biblioteci, librării este cam așa: „În jur, aceeași mișcare browniană, priviri ațintite în depărtare, lunecând peste capetele celorlalți, căutând mereu pe cineva în disperare; gesturi degajate, solemne, demne de luat în seamă, însoțite de expresii precipitate mai mult sau mai puțin literare, ieșite din piepturi împodobite cu panglici tricolore, ca la defilare; imnuri naționale: „Deșteaptă-te…”, dacă vrei să dai de mult jinduita „comoară… în adâncuri înfundată”; blesteme patriotice, în cadrul unor recitaluri poetice: „Cum nu vii tu, Țepeș Doamne, ca, punând mâna pe ei…”, proferate de la microfoane care abia de mai rezistau în fața unor guri neobosite, și… aceeași formulă de felicitare (cu mai taaaaare, cu atât mai năucitoare): „Suus mâinile, Chișinăuuuuuuuu!… Cu sărbătoarea neamului tăuuuuuu!”

Iată… monumentul cel viu al „Limbii RoMâne”, dacă… RăMîne, dacă, RoMâne, te deștepți, în sfârșit, și, atunci când ieși din casă…la cumpărături sau, pur și simplu, la plimbare pe bulevardul nostru Ștefan cel Mare, spune și tu… cu tărie în glas: „Noi suntem acasă… chiar dac-am ieșit din casă!”.

Deci, oricât de snobi am fi, oricât de mult ne-am dori, dar râul Bâc (râuleț mic din centrul Chișinăului, infestat și secat de multă murdărie) nu va semăna cu Sena Franței, dacă nu-l vom curăți de gunoaie. La fel se va întămpla și cu exprimarea noastră, dacă vom lăsa-o cu greșeli de tot soiul, vom pluti cu Titanicu’ pe Bâc, dar acolo vom rămâne.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *