Gânduri estivale despre salvarea prin literatură

Autorul Articolului: Prof. Mona Coțofan

Îmi amintesc de o întrebare pe care mi-a adresat-o odată un elev, despre puterea literaturii de a salva lumea, și de răspunsul pe care l-am dat atunci, că literatura poate salva doar lumea noastră interioară, dar că, mai mulți astfel salvați din cotidianul mediocru ar putea alcătui o comunitate salvatoare pentru lumea în care trăim. Gândindu-mă apoi la Micul prinț și la planeta lui amenințată de semințele de boabab, dar și la alte planete, cu amenințările lor invizibile, realizez ce important este să oprești la timp germinarea unor semințe distrugătoare și mă întreb în puterea cui ar sta asta? De foarte multe ori mi s-a întâmplat ca literatura să mă salveze în momente neplăcute, critice sau tensionate, pentru că am rememorat din ceea ce citisem situații similare, purtătoare de sens și m-am putut, astfel, readapta unei realități întristătoare, cum ar spune poetul. Mai ales în ultima vreme m-am întors la povestea lui Hans Christian Andersen despre Hainele cele noi ale împăratului. Evocată de multe ori ca pildă despre ipocrizie, despre sfătuiala păguboasă, despre credulitatea celui puternic, tentat de lingușirile fățarnicilor, dar și despre vocea naivității, despre curajul opiniei, despre nepotrivirea dintre gând și rostire, de care păcătuim adeseori, fie din diplomație, fie din lipsă de curaj, povestea rămâne încă o resursă de sensuri.

O destructurare a poveștii în logica realității actuale ar fixa câteva tipologii: împăratul care se dedă goliciunii fizice, deși are pe undeva bănuiala că nu e bine ce face, pentru că e încurajat într-o goliciune morală păguboasă, sfetnicii, care găsesc în umilința aparentă un mod existențial, fără a cântări consecințele atitudinii lor, apoi copilul, cel care vede și spune, dar care este acoperit de vocea colectivă, ce elogiază zgomotos veșmântul împărătesc, adică aparența transformată în adevăr.

Într-o altă perspectivă de lectură, povestea este și despre formele fără fond, despre amăgirea trecătoare, despre mistificarea colectivă, poate despre dorința fiecăruia dintre noi de a-și asigura fericirea clipei, uitând de importanța asumării.

Povestea despre hainele cele noi ale împăratului pare, tot mai mult, să devină o poveste despre cotidian. Un cotidian în care, în loc să identificăm, prin analize riguroase, cauzele unor stări de fapt și să le îndreptăm, facem reinterpretări statistice, demonstrând că între rău și bine există un șir variabil de mai bine și mai puțin bine, un cotidian care anulează semnificațiile trecutului și perspectiva viitorului, concentrându-se într-un prezent distorsionat.

Care sunt riscurile unei asemenea viziuni? Ele pot fi lesne deduse din poveste. Împărații să fie din ce în ce mai convinși de adevărul unic al perspectivei împărătești, sfetnicii să devină din ce în ce mai ocupați să laude faldurile invizibile ale straielor imaginate, iar copiii să fie tot mai puțini sau să se transforme în micii nebuni ai marilor parade sărbătorești.

Mutatis mutandis, rezultatele examenelor naționale au generat obișnitele statistici, topuri, analize media, deliciul acestei perioade. Câteva date, preluate la repezeală, din declarații oficiale, ne arată că dintre cei 123.122 de elevi prezenți la Evaluarea Națională, 94.526 au obținut medii mai mari sau egale cu 5, rezultând o rată de promovare a examenului de  76,80%, , în ușoară creștere față de  anul trecut, când rata înregistrată a fost de 76,10%.

Aproape 24% din numărul elevilor participanți la Evaluarea Națională sub limita notei 5 reprezintă o informație acoperită ușor de un fald mătăsos al straielor care învăluie realitatea îngrijorătoare. Rata de promovare la Bacalaureat, după contestații, a fost de 69,8%, fiind cea mai mare rată din ultimii zece ani, cu excepția situației din 2017. Altă alunecare suavă de văluri peste întrebările grave referitoare la calitatea educației, la analfabetismul funcțional, la nevoia de reformare autentică a acestui examen. Mai mult, o știre de ultim moment se rostogolește pe rețelele de socializare, înfiorând prin tunetul ei statistic: din 56000 de contestații depuse, la 53000 s-a produs o schimbare a notelor. Scoasă dintr-un buzunar al hainelor invizibile, știrea conduce, pentru cei care nu sunt implicați în evaluare, spre concluzia, exprimată de multe voci, că profesorii nu știu să evalueze, că fac greșeli fundamentate, că distrug destine. Nimic mai neadevărat! Într-o lucrare de examen, cel puțin la Limba și literatura română, există, în mod firesc, și itemi subiectivi, care presupun o marjă de notare, acceptabilă prin regulamente, care prevede diferențe între corectori. Doar că, dacă în anii din urmă, nota la contestație era schimbată doar dacă ea ieșea din aceste limite acceptabile, de ceva vreme nota de la contestație devine definitivă, oricare ar fi diferența. Sunt note modificate cu cinci sutimi și, în această logică, există posibilitatea de a se modifica, la o recorectare, aproape toate tezele dintr-un examen. Sigur, nu excludem erorile, derapajele, diferențele nejustificabile, care marchează destine și care trebuie reduse la zero.  Mai urmărim, cu sufletul la gură, nu doar topul școlilor, ci topul mediilor, al mediilor mediilor, al claselor, al notelor de 10 și, în același timp, al școlilor fără promovați, al creșterilor și descreșterilor statistice de la țară și din orașe, de la munte și de la mare, înc-o vreme, până când parada estivală dispare în orizontul altui an școlar, care ne va aduce statistici și mai grozave. Rămâne, în tot acest fond statistic, tragi-comică declarația unui absolvent care învățase pentru bacalaureat doar cinci ore: Deștept trebuie să fii doar două minute, nu toată viața.

Această înveșmântare conjuncturală a datelor, organizate statistic după cum e mai bine pentru paradă, nu apare doar în educație, ci, evident, în tot ce înseamnă dezbaterea publică a oricărui subiect care sensibilizează. Orice temă politică este prezentată contradictoriu, elogios de guvernanți, critic excesiv de opozanți, din orice culoare și din orice zonă a eșichierului ar fi unii și alții, astfel că sărmanul cititor de presă, amețit de atâtea perspective, începe să vadă și el, aproape convins, câte o cută din hainele invizibile pe care le poartă împăratul din poveste. Și exemplele ar putea continua, de la nivelul sistemic, până la cel mărunt, al fiecărei experiențe umane și al fiecărui context sărbătoresc.

Iată de ce, literatura e din nou salvatoare! Pentru că îți păstrează speranța. Pentru că acolo, în poveste, copilul care vede adevărul rămâne liber. Pentru că Spânul nu se poate ascunde, chiar dacă apare îmbrăcat altfel și călare pe un cal frumos, și, prefăcându-și glasul. Pentru că acolo poți alege macul de nisip și poți face semințele bune  să îți rodească în palmă. Și poți înțelege primejdia semințelor care  dorm în tainiţa pământului, până când i se năzare câte uneia să se trezească. Atunci începe să se întindă şi scoate la soare, mai întâi cu sfiiciune, un firicel plin de farmec şi nevătămător. Dacă e vorba despre un fir de ridiche ori de trandafir, îl poţi lăsa să crească-n voia lui. Dar dacă-i vorba despre o plantă rea, trebuie s-o smulgi numaidecât, chiar din clipa în care ai descoperit-o.

Și pentru că doar de acolo, din lanul de secară al literaturii, poți aștepta ca vocea copilului să fie auzită de împărat, într-o zi. Căci a te judeca pe tine însuţi e mult mai greu decât a-l judeca pe altul. Dacă ajungi să te judeci cum trebuie, înseamnă că eşti cu-adevărat un înţelept. Și când numărul înțelepților din lume va crește, ei vor deveni sfetnici liberi, iar împărații vor îmbrăca veșmintele simple rațiunii și ale modestiei.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *