Interviu – Angelo Mitchievici

Autorul Articolului: Daria Dăniloaia, clasa a 8-a A

Angelo Mitchievici este profesor universitar doctor habilitat la Universitatea „Ovidius” din Constanța, unde predă literatură română și literatură comparată, dar și scriitor, eseist și critic literar. Este autorul volumelor Mateiu I. Caragiale – fizionomii decadente (2007), Cinema (volum de povestiri, 2009), Umbrele paradisului: Scriitori români şi francezi în Uniunea Sovietică (Humanitas, 2011), Simbolism şi decadentism în Arta 1900 (2011), Decadenţă şi decadentism în contextul modernităţii româneşti şi europene (2011), Filmele care ne-au schimbat viaţa (2013), Cultura faliei şi modernitatea românească: O introducere şi câteva lecturi (2013), Caragiale după Caragiale. Arcanele interpretării: exagerări, deformări, excese (2014) şi coautor a numeroase volume, printre care, alături de Paul Cernat, Ion Manolescu şi Ioan Stanomir, În căutarea comunismului pierdut (2001), O lume dispărută: Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (2004), Explorări în comunismul românesc (vol. I, II, III, 2004, 2005, 2008), Teodoreanu reloaded (alături de Ioan Stanomir, 2011).

Daria Dăniloaia: La sfârșitul liceului, ați urmat timp de un an cursurile Facultății de Informatică-Matematică din Craiova. După această perioadă, însă, ați început Facultatea de Litere la Constanța și ați terminat-o la București. Ce v-a determinat să vă schimbați radical cursul carierei?

Angelo Mitchievici: Venind dintr-un liceu de matematică-fizică, unul dintre cele două prestigioase din Craiova, Frații Buzești, mi s-a părut că este un curs firesc al evoluției mele. Întâlnirea cu informatica însă nu s-a desfășurat sub cele mai bune  auspicii, am constatat că nu-mi place absolut deloc, “nu-mi place” puțin spus, că nu există nici un fel de motivare interioară a gestului meu de a învăța informatica, ceea ce a produs o criză, o anumită descurajare și m-a făcut să reevaluez întreaga mea existență de până atunci, nu numai sub semnul opțiunilor, ci și sub semnul vocației. Și am hotărât să urmez ceea ce, în mod evident, alții au văzut mai bine în mine și anume o pasiune a lecturii care s-a manifestat în mod constant de-a lungul existenței mele, astfel încât m-am pregătit pentru Facultatea de Litere, în ideea că voi face loc identității mele reale. Acesta este motivul pentru care am virat atât de brusc de la Informatică-Matematică spre Filologie, renunțând complet la matematică, deși am în continuare un respect foarte mare față de științele exacte. Cred că, din păcate, am pierdut cumva ceea ce le reunea, în special în educația renascentistă, care nu le diferenția într-un mod radical, ci le vedea ca o unitate. Dar aceea unitate s-a spart definitiv în secolul XIX, a apărut un clivaj care s-a păstrat și s-a adâncit între timp.

D. D.: La un cenaclu literar, ați avut ocazia de a-l cunoaște pe Mircea Cărtărescu. În ce măsură v-a schimbat destinul profesional și care sunt cuvintele ce au mișcat ceva în dumneavoastră?

A. M.: Nu cred că Mircea Cărtărescu mi-a schimbat destinul în momentul întâlnirii cu el. Traseul meu destinal era oarecum fixat. Știam, în principiu, ce vreau să fac, care este lumea mea. Mircea Cărtărescu a reprezentat o altfel de experiență, pe care nu toți studenții de la Litere o au, aceea a scrierii, a ficțiunii, a deveni creator și nu doar unul care analizează textele scriitorilor. M-a ajutat să mă pun în perspectiva unui creator de literatură cu universul ei particular, a unui scriitor, cu o altă înțelegere asupra lucrurilor care vine din interior, care vizează felul în care imaginația se desăvârșește într-un text care trebuie să prezinte o coerență, o anumită strălucire, o anumită viață, ca el să poată fi citit, să transmită ceva.

Asta a fost ucenicia pe care mi-am făcut-o la cenaclul literar, condus de Mircea Cărtărescu, un cenaclu foarte bun și foarte dur în același timp cu cei care intrau în el, care descuraja destul de repede pe cei care nu erau legați profund de literatură. Un cenaclu din care am amintiri foarte, foarte frumoase, am și câteva prietenii care mă leagă de câțiva dintre membrii acestuia și în mod evident, un cenaclu care m-a ajutat să cunosc literatura, așa cum ea se face, nu doar literatura așa cum ea se citește.

D. D.: Ați avut modele de-a lungul evoluției dumneavoastră?

A. M.: În genere, am fost un adolescent, dar și ulterior, un tânăr lipsit de idoli. Nu am adulat formații de muzică, nu am avut afișe cu mari poeți sau scriitori puse pe pereții camerei mele sau cu mari chitariști. Am descoperit tocmai plurivalența, proteismul literaturii, atâtea feluri de sensibilitate, de percepție a lumii, și nu am rămas la niciunul dintre ele în mod efectiv, deși sunt atașat de unii scriitori, am multe cărți care mă fascinează în continuare. Nu am avut un ghid anume. Am înțeles încet că literatura se face cu o credință oarbă în ea, că numai așa se poate face literatură, pentru că sunt multe lucruri care concură în a o nega, în a-i nega importanța mai ales în contextul actual, încât a te apuca de literatură este, nu în cele din urmă, un act de curaj și un act de credință în același timp. Marii scriitori au avut și ei acest curaj și această credință și este o alegere, din punctul meu de vedere, extrem de dificilă: aceea de a fi scriitor.

D.D.: În ce măsură credeți că adolescenții de azi mai caută modele în literatură?

A. M.: Nu știu cât de mult mai citesc adolescenții de astăzi, în orice caz, cei de la Litere citesc foarte puțin, dar așa cum am descoperit, sunt alți adolescenți care aleg alte domenii și care sunt mai interesați de lectură, mai potriviți pentru literatură, un fapt care își găsește expresia în aceea că, o mare parte din scriitori nu au trecut pe la Facultatea de Litere, având profesii foarte diferite, o parte din ele care nu au deloc legătură cu literatura, literatura cu sensul unei formări universitare, al unui studiu al literaturii. Și cred că nici nu este necesar, în mod special, cred că, uneori, este mai bine să nu studiezi literatura, ci doar să citești literatură. Și aici aș face această mică subliniere: Ceea ce mă întristează la o bună parte dintre studenții mei nu  faptul că nu studiază literatura, ci faptul că nu o citesc, că nu le place să citească, ceea ce este foarte trist.

Modele există, în mod evident, în sensul în care nu impun un anumit mod de a scrie, un anumit mod de a face literatura. Atrag atenția asupra faptului că e o alegere cu totul și cu totul specială să scrii literatură, dar poți să rămâi în apropierea literaturii citind pentru că, nu cred că există un exercițiu de imaginație, de dezvoltare a minții și a sensibilității mai profund decât lectura.

D.D.: Ați scris despre Ionel Teodoreanu, un scriitor al copilăriei și al adolescenței spre care nu se mai îndreaptă astăzi gustul tinerilor, la fel ca în generația părinților noștri. Prin ce credeți că este Teodoreanu actual?

A.M.: Teodoreanu e actual prin ceea ce orice scriitor mare, și este un scriitor mare, este actual; anume faptul de a atinge acele zone de sensibilitate care vorbesc despre ceea ce are mai profund o ființă umană. Este drept, într-un mod particular, într-un mod care-l definește, dar în același timp într-un mod care este universal. Ori, Ionel Teodoreanu nu este numai un scriitor al copilăriei și adolescenței. Privind chiar și numai La Medeleni, este un scriitor care vorbește în egală măsură despre moarte, care vorbește despre teme mari ale literaturii, despre nostalgie, despre copilărie, despre dispariția unei lumi împreună cu sensibilitatea pe care a creat-o, cu care este în simbioză, în mod particular, despre o anumită ipostază a lumii, a Iașiului, un Iași de odinioară, o Moldovă ipostaziată în ceea ce are mai profund. Prin urmare, Ionel Teodoreanu este un scriitor care posedă un diapazon foarte larg al sensibilității și abordează o serie de teme esențiale ale literaturii și o face într-un mod extraordinar.

Deși sunt de origine din Oltenia, am fost un cititor atras de Teodoreanu pe diferite etaje de vârstă, ajungând să-l înțeleg mai bine odată ce am înaintat în vârstă, să înțeleg de ce este un mare scriitor.

D. D.: Printre preocupările dumneavoastră se înscrie, în mod evident, cinematografia. Care credeți că este filmul care poate schimba viața unui adolescent?

A.M.: Nu știu dacă un singur film poate să schimbe o viață, în mod cert însă poate să impulsioneze o viață. Sunt destul de multe pe care le-aș pune în discuție, dar “Cercul poeților dispăruți” al lui Peter Weir este unul dintre ele, un film care vorbește despre adolescență și despre constrângerile, despre conservatorismul care poate stinge într-un tânăr, ceea ce el are mai frumos,sensibilitatea lui, dorința lui de a căuta, de a explora, dar și un film care arată în ce măsură poezia este mai mult decât un simplu exercițiu de stilistică,  o simplă formă de educație, ci un un instrument fin care ajută descoperirii noastre, descoperirii de sine. A acelei profunzimi la care se refera și Noica: “E în noi ceva mai adânc decât noi înșine”.

D.D: Dar dacă ați ecraniza o carte din literatura română, care ar fi aceea?

A.M.: Uite, asta e o întrebare bună, la care niciodată nu m-am gândit. Sunt unele cărți care se prezintă asemenea unui scenariu că aproape vezi filmul care ar putea fi, și altele care în mod evident au o natură mai poetică și din care foarte greu poți să scoți un scenariu. Mă gândesc la ecranizările care deja s-au făcut… cred că aș fi foarte tentat să văd cu arată o ecranizare după Princepele lui Eugen Barbu, deși prozatorului i se pot reproșa destul de multe lucruri, însă acest roman este foarte interesant, de o clasicitate cu totul ieșită din comun. Cred că asta aș fi fost tentat să văd ca ecranizare. Dar cred că trebuie să mă mai gândesc. E o întrebare surpriză la care, încă odată, nu am reflectat, ce anume din literatură aș vrea să fie ecranizat.

D.D.: Tinerii de astăzi nu mai știu prea multe despre comunism, decât din ceea ce află de la părinți. Ce credeți că ar trebui să învețe fiecare tânăr de azi din lecția anilor de comunism?

A.M.: Orice dictatură subliniază un fapt pe care altfel nu-l receptezi. Te îndeamnă să reflectezi la o temă care altfel nu se impune atenției, și anume la tema libertății. Nu poți judeca libertatea niciodată atât de bine ca atunci când trăiești într-un context al constrângerilor. Comunismul ne-a învățat indirect cât de prețioasă este libertatea în existența cuiva. În mod evident, aceasta fiind un dar, într-o societate, într-o democrație, în curs de consolidare cum este cea românească, ea nu este sesizată ca o absență, ca o lipsă. Practic, putem face foarte multe. Avem libertatea de a părăsi țara, de a alege o slujbă conform vocației, de a încerca o mulțime de lucruri, fără a fi câtuși de puțin împiedicați, de a ne exprima liber convingerile, inclusiv spunând prostii, dar suntem liberi să o facem. De a contrazice, de a ne opune, de a critica etc. Toate lucrurile acestea nu au fost un dat în societatea românească sub comunism. Ca orice societate dictatorială, ea a impus tăcerea pe anumite subiecte, a împiedicat împlinirea anumitor destine, a reprimat, și a reprimat în primul rând gândul, care este forma supremă a libertății, expresia identității noastre. Cred că studierea comunismului ne amintește că libertatea nu este un dat, că este ceva dobândit, câștigat, că se poate pierde, că realmente este un dar extrem de valoros pe care îl avem și pe care trebuie să-l prețuim la întreaga lui valoare, odată cu șansa uriașă pe care o avem de a fi liberi.

Comunismul ne învață paradoxal această lege a libertății, exact în locul în care ea a fost cenzurată și e o lecție foarte bună de viață, o lecție cu bătaie lungă în existențele noastre și ceea ce ar trebui să învățăm că trebuie să știm să nu o pierdem și să recunoaștem însemnele vremii, acele lucruri care conduc la pierderea libertății. Cred că asta este, de asemenea, o lecție extrem de importantă, pe care studierea istoriei recente, implicit a celei comuniste ne poate învăța.

D.D.: Dacă ar fi să dați unei școli din Iași numele unei personalități, care ar fi acela și de ce?

A.M.: Unei școli din Iași? Păi, ar putea fi foarte bine Ionel Teodoreanu. Bine, numele pomenit nu este în mod evident singurul, sunt atâția mari scriitori care provin din Iași, dar cred că acest nume l-aș recupera și în aceea că este unul dintre scriitori care scrie despre Iași, scrie despre Moldova, într-un mod extrem de subtil, de sensibil, de profund. Și atunci mi s-ar părea potrivit ca o școală să-i poarte numele.

D.D.: Trăim într-o epocă a internetului și adolescenții sunt furați de acest miraj. Care ar fi argumentul întoarcerii la cultură?

A.M.: Eu văd în internet nimic mai mult decât un simplu instrument. Atâta timp cât el rămâne un instrument în căutarea noastră intelectuală și nu numai, el este util. Dacă el tinde să acapareze toate domeniile existenței, să se substituie unei căutări reale, înlocuind-o de fapt cu o pură informație și nimic mai mult, fără nici un aport de creativitate, atunci el devine un țarc, o lume închisă, devine o formă de prizonierat, este drept una pe care o acceptăm fără să ne dăm seama. Nu putem ignora o schimbare profundă în societate, o evoluție tehnologică. Nu putem ignora avionul, nu putem ignora internetul, nu putem ignora mașina, nu putem face abstracție de ele fără să ne retragem complet din lume. Dar în mod real, ne servim de toate aceste mijloace de comunicare și de informare. Nu putem să le demonizăm pur și simplu, nu ne servește la nimic, important este ce facem cu ele. Dacă le idolatrizăm, le absolutizăm sau le considerăm drept ceea ce sunt în esență ele, niște instrumente care să ne ajute într-un proces de cunoaștere fără să se substituie aceste cunoașteri. În mod evident, internetul este și o uriașă bază de date, o imensă bază de date, care se poate dovedi extrem de utilă, dar care, în mare parte, este informație amestecată, nediferențiată, nestructurată, fără un filtru clar al unui spirit critic, motiv pentru care trebuie să ne alegem foarte atent ghidul care ne conduce în explorarea noastră, mai exact ghizii, care sunt cărțile. Ne alegem acele cărți bune, acei autori buni, care ne ajută să cunoaștem lumea mai bine, să ne cunoaștem pe noi înșine mai bine. Simpla informație brută pe care o mutăm cu un copy-paste dintr-un loc în altul nu are absolut nicio relevanță, ea nu spune în sine nimic dacă nu i se asociază gândul nostru și efortul nostru de a înțelege, ori acele lucruri nu ți le poate da internetul.

D.D.: Ce gând transmiteți Timpului Alecsandrist?

A.M.: I-aș transmite, în primul rând, longevitate. I-aș dori longevitate. Astfel încât, să se adune atât de multe numere de revistă, încât să constituie o tradiție și evident un sprijin pentru elevii care vin generație după generație și care-și pot găsi în această revistă propria lor modalitate de expresie și, nu  în cele din urmă, o treaptă către sine.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *