Interviu – Iulian Ciocan

Omul și scriitorul din spatele numelui Iulian Ciocan

Autorul Articolului: Iulia Rotaru

Iulian Ciocan s-a născut în Chișinău, Republica Moldova. Este prozator, publicist, critic literar, dar și comentator la postul de radio Europa Liberă Moldova. A scris romanele: „Înainte să moară Brejnev”, „Tărâmul lui Sașa Kozak”, „Iar dimineața vor veni rușii” (pe care l-a prezentat la întâlnirea cu elevii alecsandriști, în 2016) și „Dama de cupă”. Operele sale au fost traduse în multe limbi, cum ar fi: cehă, engleză, sârbă, slovacă, franceză, bulgară. Totodată, a publicat proză în reviste din SUA, Germania, China, Cehia, Bulgaria, Belgia și Brazilia.

Răspunsurile lui m-au captivat mult și mi-au îndreptat atenția spre alte lectri interesante. Gata! Nu mai spun nimic. Vă las pe voi să aflați cine este omul și scriitorul din spatele numelui Iulian Ciocan.

  • Știu că sunteți prozator, publicist și critic literar, dar de unde a pornit totul? De ce ați ales să urmați această profesie în viață?

Eram copil, în epoca brejnevistă, şi citeam pe rupte. Îmi plăcea literatura, mai cu seamă proza SF. Uneori, preferam să citesc un text de fraţii Strugaţki în loc să joc fotbal cu prietenii. De aici a pornit totul, de la această fascinaţie pe care o exercita asupra mea un roman sau o povestire. Încercam să-mi imaginez atunci cum e să fii scriitor şi aveam convingerea că literaţii sunt nişte fiinţe superioare înzestrate cu însuşiri deosebite. Am încercat chiar să concep un roman SF, la vârsta de 13 ani, dar, fireşte, eram prea crud ca să pot administra un proiect narativ. În cele din urmă, am ales literatura, deoarece, fără ea, viaţa mea ar fi plictisitoare, incoloră. Am impresia că bătrâneţea nu mai e atât de hidoasă dacă creezi universuri ficţionale/alternative.  

  • Sunt sigură că atunci când vă gândeați la viața de scriitor, aveați unele așteptări. Odată ce ați devenit scriitor, cât de mult s-au schimbat acestea?

În linii mari, aşteptările mele n-au fost înşelate. E minunat să scrii un roman şi să vezi că există nişte oameni care îl citesc, care îţi spun apoi ce le-a plăcut şi ce nu le-a convenit. Dar, fireşte, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Abia când m-am apucat să scriu, mi-am dat seama că facerea unei naraţiuni e o îndeletnicire destul de obositoare. Trebuie să stai ore-n şir pe scaun, să ai multă răbdare, să renunţi la unele distracţii şi discuţii cu amicii. Dar după ce ai terminat de scris romanul, toată cazna asta nu mai contează. Atunci eşti un învingător, un soi de demiurg. Ai creat un univers, ai inventat o poveste şi eşti fericit.

  • Dacă ați putea face schimb de viață pentru 24 de ore cu un personaj, care ar fi acela și de ce?

Dacă e vorba de personajele mele, nu aş alege nici unul, deoarece toate îmi sunt la fel de dragi, fie că par pozitive sau negative. Toate personajele mele au câte ceva din mine, dar nu sunt făcute în întregime după chipul şi asemănarea mea. Dacă însă e vorba de personajele altor autori, aş vrea să fiu pentru 24 de ore în pielea lui Cicikov din „Suflete moarte”, să cutreier provincia rusă din Imperiul Ţarist, un teritoriu în care grotescul e reversul dramaticului. Dar aş prefera, totuşi, să-l evit pe Nozdriov cel sâcâitor şi zurbagiu. Mi-ar mai plăcea să fiu în pielea unui personaj din romanele SF, să ajung pe o planetă îndepărtată şi să găsesc o formă de viaţă necunoscută.

  • Dacă ați putea să schimbați finalul oricărei povești din lume, cum ar arăta aceasta?

Hm, curioasă întrebare. Depinde despre ce poveste e vorba. Pot doar să spun că nu-mi plac poveştile cu happy-end. Prefer finalurile care conţin un soi de ambiguitate, de incertitudine, care îl pun pe gânduri pe cititor. De pildă, îmi place foarte mult romanul „Iubita locotenentului francez” de John Fowles, care are… trei finaluri.

  • Atunci când sunteți foarte ocupat, cum vă organizați timpul, astfel încât să fiți cât mai eficient?

Adevărul e că sunt mai mereu ocupat şi asta e marea mea dramă. Sunt şi jurnalist la Radio Europa Liberă Moldova. Am, deci, puţin timp pentru scris. De obicei, scriu în fapt de seară, la bucătărie, după ce în cartier se aşterne liniştea. Prin urmare, facerea unui roman e anevoioasă în cazul meu. Am nevoie de 3-4 ani ca să public un roman. Pe de altă parte, sunt consecvent, chiar dacă scriu încet. Nu renunţ, ştiu că şi două-trei fraze alcătuite într-o săptămână mă apropie de final. Se pare că sunt un scriitor de cursă lungă. Vreau să fac vreo 7-8 romane şi cred că 7-8 romane sunt suficiente ca să spui ceea ce crezi despre lume. În această vară o să-mi apară, la Editura Polirom, al cincilea roman / a treia distopie, „Clovnul”.

  • Cum reacționați atunci când primiți comentarii jignitoare despre dumneavoastră sau despre munca dumneavoastră?

Nu mi se întâmplă foarte des, dar, atunci când le primesc, încerc să le ignor. De ce aş discuta cu un om care mă ofensează? În viaţă există deseori oameni care vor să-ţi pună beţe-n roate. Şi în zona literară sunt tot felul de răuvoitori. Important e însă să ai texte bune. Dacă le ai, comentariile jignitoare nu-şi vor atinge scopul.

  • Ați avut momente în viață când ați vrut să renunțați la scris? Dacă da, ce v-a făcut să nu lăsați totul baltă?

Recunosc că am avut asemenea momente. Uneori, mi se părea că textele mele nu au impactul dorit, alteori eram descurajat de indiferenţa unor colegi de breaslă. Însă faptul că există nişte edituri străine care vor să-mi publice romanele m-a făcut mai încrezător. Şi-apoi, ce să fac la vârsta de 70 de ani? Să privesc doar la televizor şi să joc şah online? Ar fi prea plictisitor.

  • Ce faceți atunci când simțiți că sunteți secat de inspirație?

Nu scriu, aştept zile mai bune. Oricum scriu încet. Şi zilele astea vor veni, căci dorinţa de a crea o lume narativă nu dispare nicăieri. Ai un plan? Ai o idee? Fii bun şi scrie, fie că ai inspiraţie, fie că n-o ai.

  • Care este autorul dumneavoastră preferat, român sau străin, și de ce?

Îmi place foarte mult Mario Vargas Llosa, pentru poveştile sale interesante şi ironia muşcătoare. Îmi place Victor Erofeev, pentru descrierea atentă a cotidianului în care agonizează valorile. Şi îmi plac clasicii ruşi, pentru că – deşi îşi ironizează personajele – lasă loc şi pentru compasiune. Dacă e să mă refer la literatura română, aş remarca un excelent roman al tranziţiei româneşti, „Simion Liftnicul” de Petru Cimpoeşu şi un alt roman, „Ploile amare” de Alexandru Vlad.

  • Care este opera dumneavoastră preferată?

E greu să alegi doar un singur text. Probabil, ar fi romanul „Războiul sfârşitului lumii” de Llosa. E un text de o mare complexitate, considerat de unii cel mai bun roman despre război. De fapt, e un extraordinar text despre eul profund al omului, iar războiul doar potenţează anumite vici-frustrări-reflexe ale oamenilor prinşi în malaxorul conflictului.

  • Credeți că de-a lungul anilor, modul dumneavostră de scriere s-a schimbat?

Şi da, şi nu. Bunăoară, primele două romane sunt foarte realiste, pe când al treilea şi al patrulea sunt distopii. Şi „Clovnul” e  un soi de distopie. În acelaşi timp, există o tehnică narativă la care nu renunţ. Adevărul e risipit între mai multe personaje, prefer mai mereu să amestec grotescul şi tragicul, îmi repugnă vorbăria, divagaţiile, dialogurile şi descrierile care nu au nici un rol în desfăşurarea naraţiunii. Miza mea nu e stilul, ci povestea.  Îmi place când dincolo de poveştile unor personaje se întrezăreşte un fundal social-politic care face naraţiunea mai complexă. Poţi să scrii o poveste de dragoste, dar mi se pare mai interesant când protagoniştii acestui love story sunt influenţaţi, uneori fără să-şi dea seama, de mediul social-politic, aşa cum se întâmplă în „Gluma” lui Kundera, dacă vrei.

  • Credeți că există o diferență între scriitorii de azi și cei din trecut?

Există, fără doar şi poate. Lumea de azi e diferită de cea a lui Shakespeare sau a lui Miron Costin. E un alt fel de sensibilitate, scriitorul de azi e deseori un anonim. Vecinii de pe palier ar putea să nu ştie că alături de ei trăieşte un scriitor. Pe vremea lui Eminescu nu existau ediţii digitale. Dar, dincolo de toate diferenţele, scriitorii din diferite epoci sunt uniţi de dorinţa de a povesti, de a spune ceva esenţial despre sufletul omului.

  • Cum vă doriți ca lumea să-și amintească de dumneavoastră?

Ehehe… Cel mai fain ar fi să-mi mai răsfoiască volumele. Ficţiunile pe care le scriu sunt mai importante pentru mine decât individul Ciocan.

  • Știu că, de obicei, oamenii sunt rugați să spună de ce alții ar trebui să urmeze o anumită profesie în viață, dar eu acum vă întreb, de ce nu ar trebui cineva să devină scriitor?

Ce întrebare curioasă! Aş răspunde în felul următor: nu trebuie să devii scriitor dacă nu simţi farmecul literaturii, dacă te gândeşti numai la bani şi dacă… te temi de sedentarism.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *