Jurnal de călatorie sau plăcerea de a admira

Autorul Articolului: Alexia-Cătălina Matei

Cu ocazia unui city-break în București, am decis să vizitez împreună cu familia mea Muzeul Zambaccian. Deși anterior am văzut multe și diverse muzee de artă, precum Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Național Brukenthal, Muzeul de Artă Constanța sau Muzeul Colecțiilor de Artă, nu m-am așteptat să mai fiu încă atât de impresionată de ceea ce un loc al istoriei și al frumuseții avea să-mi arate.

Povestea începe cu înfocatul colecționar și critic de artă,  Krikor H. Zambaccian. Colecția acestuia ia naștere înainte de Primul Război Mondial și este finalizată după al Doilea Război Mondial, reprezentând la momentul actual una dintre cele mai fastuoase și importante colecţii de artă ale României, din ziua în care a fost donată statului român, în anul 1947.

În colecție se găsesc atât lucrări ce au ca marcă diverse nume românești, precum Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Gheorghe Petrașcu sau Nicolae Tonitza, dar și celebre nume din lumea artei universale, precum Pablo Picasso, Henri Mattise, Pierre-Auguste Renoir sau Camille Pissaro. Ceea ce mi-a a tras atenția în mod special de această dată nu a fost vreun portret ca în vizitele precedente, ci un peisaj, un peisaj mistic în care natura îți străpunge sufletul prin intermediul ochilor, poarta către chintesența vieții. Autorul picturii, Ion Andreescu, reușește să întruchipeze conținutul languros al acesteia într-un mod veritabil prin două cuvinte care te introduc în tema lucrării, dar care nu te pregătesc neapărat și pentru vehemența sentimentelor declanșate de o simplă privire adresată unei opere reale, însă ca ieșită dintr-un tărâm fantasmagoric, și anume „Pădure desfrunzită”. Ei bine..deși această operă m-a vrăjit de-a binelea, nu vă ascund faptul că și fetițele cu ochii mari, visători, ale lui Tonitza au fost și ele cauza unor mici apnee, însă nu mi-au provocat același sentiment datorită faptului că am mai avut de-a face cu „alte surori” de-ale lor și în trecut, cu ocazia vizitării altor muzee, iar uimirea vederii lor a fost consumată puțin de atunci, privirea lor continuând totuși să mă hipnotizeze de fiecare dată.

Dacă doriți să fiți purtați într-o lume magică a formelor și a culorilor, atunci vă recomand cu căldură Muzeul Zambaccian din București și vă garantez că dacă ați fi pe jumătate așa de încântați ca și mine după această mică excursie în lumea artei, tot v-ați da seama că merită a fi vizitat.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *