La ce mai visează astăzi un profesor

Autorul Articolului: Prof. Mona Coțofan

În 1989 aveam 21 de ani, terminam studiile universitare și mă pregăteam să devin profesoară. Nu aveam altă perspectivă asupra meseriei decât aceea pe care mi-o făuriseră profesorii mei, pe care i-am observat ca elevă și, mai apoi, studentă,  și în care (în unii dintre ei) găsisem niște modele. Până atunci, școala mă învățase să ascult, dar să am grijă ce și unde vorbesc, să stau în rând, să îmi proiectez idealuri comune, toate împlinite acasă, pentru a clădi o lume proiectată strâmb. Dar mi-a lăsat libertatea să văd (sau poate am avut eu norocul unei familii și al unor profesori care ne învățau cu discreție și să vedem) și, mai ales, să citesc. Așa am început, pe la adolescență, să văd  că patria noastră nu însemna numai defilarea colorată de 23 august, ci și cozile lungi la care stăteam pentru un litru de lapte. Că libertatea omului nou, ziditor de bine, nu se vede la fel din lumea cealaltă, pe care o descopeream ascultând Europa Liberă, cu urechile ciulite, alături de ai mei, în jurul unui radio dat la minimum, cu lumina stinsă, să nu ne asculte vecinii. Că profesorii mei sunt diferiți, că pe unii îi defineau supunerea umilă și duplicitatea și că răspândeau în jur un abur de teamă necontenită, dar că alții priveau curajos către noi, învăluindu-ne într-o lumină a curajului, care, pentru un tânăr al acelor vremuri, era marea adrenalină. Pentru unii am simțit milă, pentru alții-admirație.

Revoluția sau ce s-a întâmplat atunci s-a concentrat, pentru mine, într-o imagine (a oamenilor ieșiți pe străzi sau cocoțați pe ferestre, care nu se cunoșteau, dar se îmbrățișau, care păreau tineri, indiferent de vârstă, pentru că dăduseră jos de pe umăr povara fricii) și într-un refren, pe care îl ascultam până la saturație: „A, e, i, o, u/ Învățăm să spunem NU!”. Și, câteva luni mai târziu, stăteam în fața elevilor mei de atunci, învățându-i, la rândul meu, să audă și să vadă, să nu se mai teamă că cineva îi ascultă, să fie liberi în gândire, dar cumpătați în atitudini, căci îl citisem pe Lev Tolstoi și vedeam conștiința libertății drept cugetul curat, conştiinţa de binele şi răul făptuit, care izvorăşte şi ea din conştiinţa libertăţii. În același timp, visam ca școala să fie spațiul acestei conștiințe, să cultive meritocrația, stimulând potențialul fiecăruia, să așeze fiecare disciplină la un loc de cinste, într-o formare completă a tânărului, să ofere modele de competență, de conduită, de etică. Cu atât mai mult cu cât armonia oamenilor aparținând aceluiași ideal se risipise odată cu mulțimea din decembrie 1989. Visam la un sistem de evaluare asumat și onest, reglat cu competență după fiecare examen, visam la o programă flexibilă, adaptată copilului din bancă și nu unor statistici seci, visam la dialog profesional autentic, și la câte nu mai visam eu în efervescența tinereții! La unele mai visez încă…

Pe urmă, lucrând în interiorul sistemului, am început să îmi doresc ca profesorii să se formeze real și eficient, începând cu mine, căci pe măsură ce dosarul personal al fiecăruia se îndopa cu hârtii, orizontul eficienței didactice mi se părea că devine tot mai îngust, evaluările tot mai formale, proiectele tot mai superficiale, deciziile tot mai politizate, onestitatea profesională tot mai sufocată de duplicitatea generală, iar reperele etice tot mai greu de găsit. Însă cea mai mare spaimă a mea a fost să constat că suntem liberi să vorbim cât vrem, dar că, de data aceasta, chiar nu ne mai ascultă nimeni. Vorbim de decenii deja despre nevoia de primenire curriculară și lucrăm cu programe tot mai stufoase, vorbim de nevoia unei formări inițiale și continue adaptate real școlii de azi, de nevoia finanțării care să se reflecte în eficiență, de predictibilitate, de stabilitate legislativă și ne dăm seama, cam din patru în patru ani, că nu ne-a ascultat nimeni. Vorbim de profesor ca model de competență, care să livreze copiilor din fața sa nu doar conținuturi, ci instrumente de drum lung, repere morale, pilde de viață, să le dezvolte, la rândul lui, competențe. Dar se întâmplă să mai vedem scăpări ortografice, derapaje de discurs, ezitări etice și, de prea multe ori, foarte modeste standarde culturale. În contextul în care societatea (care, de ce să nu recunoaștem, e alcătuită din cei care au trecut prin școală, adică din produsele muncii noastre, unele excepționale, altele din categoria eșecului) îi tulbură pe copii cu false ierarhii, cu nonvalori, cu mari cețuri electorale și cu înșelătoare mlaștini politice. Așa că, treptat, am început să visez tot mai puțin.

Încercând, zilele trecute, să ies dintr-un cerc real de minciuni prezentate ca adevăruri, m-am refugiat în Cercul mincinoșilor al lui Jean-Claude Carriere, căci acolo adevărul se deghizează în poveste, ca să te conducă spre el, și am recitit această pildă: Un sculptor a primit un bloc de piatră şi s-a apucat de îndată de lucru. În câteva luni, a sculptat un cal.Un copil, care-l privise lucrând, l-a întrebat:

— De unde ai ştiut că era un cal înăuntru ?

Ecourile cântecului de odinioară s-au stins și nu am învățat să spunem NU. Și am decis că nu voi mai visa deloc. Că mă voi bucura de condiția simplă a profesorului, aceea de a putea vorbi în acord cu ceea ce gândesc, că voi fi fericită cât există cineva care să mă asculte: niște copii care pot să vadă un cal liber, alergând într-un bloc de piatră cenușie.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  1. Bine zis, bine scris! Cât mai există oameni care gândesc așa, cine stie, poate nechează vreun cal măiastru și în sistemul românesc de învățământ.