Lecțiile din coronițe

Autorul Articolului: Mona Coțofan

Lecțiile din care am învățat cel mai mult despre școală au fost acelea pe care le-am primit ca părinte și de două dintre cele mai valoroase lecții despre evaluare am avut parte în urmă cu exact 22 de ani, când fiica mea intrase în clasa I.

Lecția numărul 1: A primit într-una dintre zile, pe o compunere, calificativul Suficient. În drum spre casă, i-am explicat că e rușinos, că nu se poate mulțumi numai cu atât, că îi asigurăm toate condițiile pentru a avea Foarte bine etc., etc., discursul clasic și nefericit  al oricărui părinte pe tema notelor. Copilul a tăcut cu mirare (aveam să constat ulterior că și cu înțelepciune), a ajuns acasă, a mers la dicționar, așa cum tot eu o învățasem, și a citit pe silabe triumfător: SUFICIÉNT, -Ă, suficienți, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care este în cantitate satisfăcătoare, atât cât trebuie; destul, de ajuns, satisfăcător. ♦ (Substantivat, m.) Calificativ între „insuficient” și „bine”, cu care se notează uneori probele la examene. 

Evident că a contat doar prima parte, care conținea explicit sensul că termenul miraculos se adresează acelora care lucraseră de ajuns, atât cât era necesar, întocmai cum trebuia, adică de laudă.

Am înțeles atunci că pentru copil evaluarea curentă este conjuncturală și că ea îi vorbește mai mult despre starea lui, despre armonia cu profesorul, despre satisfacție și foarte puțin despre performanță. Fetița mea lucrase, învățătorul considerase că e suficient, se simțea încurajată să mai lucreze, relația pedagogică era perfectă și orice lămurire suplimentară din partea mea nu ar fi adus nimic bun. Cel mai adesea, nu elevii, ci adulții din jurul lor complică semantic dialogul firesc al evaluării.

Lecția numărul 2: Se apropia sfârșitul anului școlar și în curtea școlii a apărut ideea că Domnul nu va face publică nicio ierarhie, că toți elevii sunt foarte buni, că toți vor primi premii. Cine era Domnul? Un minunat învățător, pentru un loc în clasa căruia se luptase fiecare dintre noi, un dascăl implicat, iubit de copii, care avea o formă ingenioasă de a ne lăsa să credem că noi, părinții,  decidem și dânsul se supune, deși lucrurile stăteau pe dos. Prin urmare, în zilele următoare, toți părinții, pe rând, l-au vizitat discret pe Domnul și, evident, printre ei m-am aflat și eu. Domnul m-a primit numai zâmbet, zburlit și plin de cretă, așa cum ieșea zilnic din mijlocul copiilor, și, între altele, m-a asigurat că fiica mea e cea mai bună, dar m-a rugat să rămână secretul acesta între noi, căci nu ar fi adus nimănui niciun câștig și voia să îi încurajeze pe toți copiii să devină mai buni. Am ieșit de acolo plutind și m-am întâlnit în câteva clipe cu tatăl unui băiețel din clasă, era emoționat și m-a rugat să jur că nu voi spune nimănui un mare secret: băiețelul său era cel mai bun din clasă, dar Domnul nu dorea să știe nimeni, ca să îi încurajeze pe toți copiii, să devină mai buni…Cred că priveam atât de uimită, încât bietul om s-a asigurat de câteva ori că nu voi spune nimănui, dar era prea mare bucuria să o țină doar pentru el. Inutil să mai spun că până spre seară am mai primit câteva confesiuni similare, așa că la serbarea de sfârșit de an am văzut o mulțime de părinți mândri, schimbând priviri complice cu Domnul, o clasă de copii fericiți, purtându-și coronițele cu mândrie și, în oglindă, o mamă care tocmai învățase că cel mai mare premiu este încrederea  din ochii copilului său.

În anii care au urmat, am căutat această bucurie în ochii părinților, în zâmbetele copiilor și m-am străduit, nu întotdeauna cu succes, să o aduc acolo unde lipsea. Câteodată m-am întrebat, desigur, dacă ierarhiile de final de an ar mai trebui să existe și mi-am răspuns de fiecare dată că rostul lor e să răsplătească, să motiveze, să respecte meritul și să valorifice potențialul. Nu să eticheteze. Tema frecventă în această perioadă în toate cancelariile este premierea elevilor. Cu întrebările firești – cum acordăm premii, la câte sutimi diferență, ce cărți alegem, când scriem diplomele, ce le spunem părinților, unde organizăm evenimentul, care vor fi lecturile de vacanță -, cu momentele festive, cu parfumul florilor de vară din coronițele de premiant. I-am văzut pe colegii mei cumpărând cărți, pregătind diplome, organizând sala, împărtășind impresii și încheind un alt an care le împlinește destinul. Am văzut părinți emoționați, prezenți alături de copilul lor, am văzut copii în ai căror ochi strălucea soarele, am zărit și gene sub care tremura o lacrimă.

Până la urmă, viața ne oferă premii în fiecare zi, dacă știm să le recunoaștem, iar premiul cel mai frumos pe care îl poate primi un copil, fie că poartă sau nu cununa de lauri, este amintirea unei zile de vară, în care numele lui a răsunat în curtea școlii, pentru o secundă, s-a înălțat peste zidurile însorite și s-a așezat pentru totdeauna în amintirea celor prezenți.

Coronițele pe care le văd la fiecare dintre elevii mei, în fiecare an, la unii pe frunte, la alții în gând, sunt marile mele lecții.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *