Misiunea învățătorului

Autorul Articolului: Prof. Ludmila MOTRICALĂ, Liceul Teoretic „Pro Succes”, Chișinău

N-am să vorbesc despre „curriculum”, „tehnici de predare și evaluare”, „programe de instruire”, „ghiduri” etc. Astăzi, când sistemul educațional este asaltat de un surplus de informații și nenumărate provocări, multe venite din afară, vreau să ne explicăm care este menirea profesorului. Cert este că elevii ne vor să fim, în primul rând, sinceri, apoi maleabili și înțelegători. Or, a fi flexibil înseamnă, a nu le satisface mofturile, ci a avea o colaborare eficientă, fundamentată pe acte informative, având în vedere curriculumul la disciplinele școlare cu tot instrumentarul educațional și regulamentele alcătuite de minister. Proiectele pentru  elevi și studenți sunt incitante. Și tot nouă, adulților, ne revine sarcina să-i învățăm ca s-o aleagă pe cea pentru care are cunoștințe și abilități potrivite. Să nu se focalizeze doar pe principiul îmi place. Riscăm să scoatem pe bandă rulantă oameni care nu știu ce vor și ce pot să facă.

Indiscutabil, ne ducem în fața copiilor cu toată recuzita educațională pregătită (proiecte, material didactic), ne facem conștient munca, dar calitatea cunoștințelor elevilor este într-o regresie și numărul celor lipsiți de interes este într-o continuă creștere. Nu vom  înșirui  motivele dezinteresului, ci ne vom concentra pe cum să-i ajutăm să se descopere și să crească oameni de calitate.

Tinerii de azi sunt cei dintotdeauna: rebeli, nemulțumiți, irascibili, obosiți, nesatisfăcuți. Singura deosebire între noi și ei este că, în timpul adolescenței noastre era mai vizibil sentimentul rușinii. „E rușine să faci să spui asta”, ni se spunea.  În vremurile de azi, sfiala este eclipsată de orgoliu. Acest adevăr, poate, trebuie luat ca atare și, de ce nu, privit drept un bun necesar promovării lor pe piața competitivă. Noi, maturii, deopotrivă părinți și profesori, trebuie mereu să le diagnosticăm bunul-simț – o virtute  indispensabilă fiecăruia, indiferent de vârstă și poziție socială. Bunul-simț e frâna propriilor fapte și vorbe nepotrivite. Dacă la școala domnului Trandafir, învățătorul din textul cu același titlu de Mihail Sadoveanu, replica „Măi domnule!” îi făcea pe elevi să intre în pământ de rușine că l-a supărat, azi ei o pot lua ca pe un compliment.  

De un suflet irascibil nu ne putem apropia decât cu multă bunătate și îngăduință, dar nu și toleranță. Să le acceptăm, la moment, ieșirile nejustificate, dar când valul de emoții s-a potolit, le venim cu un sfat ca un frate mai mare. Comportamentul nostru cuviincios va fi pentru ei o pedeapsă și o mustrare de conștiință. Știm că în fiecare om sălășluiesc, deopotrivă, calități și metehne, doar nu știm ce factori au determinat comportamentul inadecvat al unora.

Misiunea noastră ne cheamă nu să fim judecătorii lor, ci să ne umplem sufletul de bunătate, dreptate și adevăr pentru a putea aduce lumină în sufletul cel întunecat, supărat și frustrat. Cine știe ce bucătar, cizmar, lemnar cu vocație zace în el și noi, ignorând-l, îl îngropăm pe vecie. Apoi ne plângem că nu avem pe piața muncii meseriași de calitate. Să conștientizăm că nu ne- a rămas timp pentru a urî, a ocoli, ci doar a face binele.

Ne vin copii crescuți de televizor, internet și dependenți de mijloacele digitale. Poate că unii dintre ei nu știu să spele vasele, că există mătură și făraș, că în sate oamenii aduc apa de la fântână, cum arată stativele, căruța etc. Dat fiind, că evoluția a pornit de la aceste obiecte, azi devenite relicve de muzeu, nu concep ca ele să nu fie arătate copiilor. Cu atât mai mult, internetul ne pune la dispoziție material video și audio, care poate fi utilizat în timpul predării, la ore, iar procesul educațional prevede și lecții-excursii. E recomandabil ca, cel puțin, de două ori pe an să se organizeze vizite la muzeele din localitate și țară. În cadrul acestora, elevii vin în contact direct cu uneltele țărănești și nu numai, și află de la ghid informații despre rolul lor în viața omului.

Viața este imprevizibilă. Pandemia din ultimii ani, ne-a demonstrat că trebuie să fim pregătiți a face față circumstanțelor. Înțelepții spun că vin vremuri și mai grele, de aceea trebuie să pregătim oameni capabili de a coborî din fotoliul din birou și, dacă va fi nevoie, să se așeze la coarnele plugului.

O altă provocare pentru noi, profesorii, este incapacitatea copiilor să exprime în enunțuri scurte și clare propriile doleanțe. Mulți dintre ei explică prin semne. Prin urmare, nu ne dezarmăm și nici nu părăsim catedra. Vom fi, dacă va fi nevoie, și logoped, și psiholog, și specialist la disciplina predată. Ne este cunoscut învățământul diferențiat și doar creând contexte potrivite, vom da șanse fiecărui copil să se regăsească, să‐și descopere atuurile intelectuale și cu pași de vrăbiuță să perseverăm alături de ei.

Cine să-i ajute, dacă nu noi? Îmi stăruie în minte gestul profesorului din parabola „ Adevărata educație”, încuviințând plecarea celorlalți elevi și păstrându-l pe cel hoț, care acuma, ca niciodată, are cel mai mult nevoie de el. Dacă nu suntem, la timp alături de cei rătăciți, atunci dăm zilei de mâine oameni nemulțumiți, incompetenți, nestatornici și inconștiență că toate se obțin prin multă muncă și nopți nedormite.

Înclin să cred că e mare lucru când observăm deficiențele de natură comportamentală și comunicațională în elevul din fața noastră. Observându-le, identificăm soluțiile potrivite, ajutând-l  să se ridice din patimă. Cum să  ne dăm seama că suntem pe calea potrivită? Reacția de moment, manifestată prin privirea senină, capul lăsat în jos, realizarea sarcinilor atât cât pot sunt dovadă că mergem pe aceeași lungime de undă. Pe lângă copii neajutorați, avem de a face și cu părinți supărați. Credeam că părinții care să paseze insuccesul propriului copil pe seama învățătorului sunt unși cu naftalină și puși în ladă, dar am avut ocazia recent să mă confrunt cu un asemenea adult. Dacă între noi și el punem tactul pedagogic și liniștea vorbei, atunci discuția poate fi una constructivă.

Numai gândul că aducem lumina înlăuntrul aproapelui ne face să cerem milă și îndurare de la Dumnezeu ca să ne ajute să ne asumăm chemarea, urmând-o cu bunătate și dăruire. Noi doar să facem binele, căci va veni timpul când vom da socoteală pentru Binele pe care am avut ocazia să-l facem și  nu l-am făcut. După plecarea din această viață nu este loc pentru fapte bune, căci timpul prezent ne-a fost măsurat de Dumnezeu cu îndelungă răbdare, pentru a face ceea ce este bineplăcut Lui. Viața noastră nu e făcută din știre lângă știre, ci de eveniment lângă eveniment care poate fi transformat în sărbătoare dacă între noi, oamenii, punem cuvântul dătător de viață.

Să purtăm în suflete descrierea făcută de discipolul domnului Trandafir, amintit mai sus, „Tu bagi de seamă că nu-ți vorbesc de gramatică, aritmetică, și nici nu-ți voi vorbi. Acestea se făceau bine, dar sunt niște lucruri neînsemnate când le pui față-n față cu învățătura cealaltă sufletească ce ne-o dă Domnul!” și să ne clădim zi de zi imaginea de semănător de lumină.  

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *