O poveste de succes

Autorul Articolului: Alessia Drăghici

Sunt o adolescenta de 14 ani, eleva la Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri” din Iasi. IÎn cele ce urmează, am să vă povestesc despre pasiunea mea, dansul sportiv, și cum am ajuns să practic sport.

Încă de mică, adoram să dansez pe acele sunete ritmate, melodice ce îmi intrau prin ureche și începeau să imi controleze corpul, conducându-mă pe un tărâm nemaintâlnit de mine. Îmi cream propriile coregrafii, dansând prin casă, fără să fi mers la un curs de dans sau să fi avut habar  de ceea ce înseamnă dansul.

Atunci începuse mama să vadă, în strălucirea ochișorilor mei și în mișcările improvizate, talentul și cât de mult îmi place să dansez, realizând că ar trebui să merg la un club de dans, pentru a nu rata plăcerea de a învăța să dansez, observând cum renaște sufletul meu de fiecare dată când aud o melodie.

Am acceptat să merg la un club de dans, cu gândul de a-mi dezvolta mișcările, urechea muzicală, de a înțelege mai bine dansul, pentru a socializa și a mă mișca corect pe muzică. Am început cu pașii de bază pe care îi predau domnul și doamna antrenor, iar cu timpul, cu cât exersam mai mult și cu cât mă documentam mai mult despre dansul sportiv, cu atât îmi creștea nerăbdarea de a merge la următorul antrenament. Învățasem multe lucruri despre care niciodată nu mi-am putut imagina că voi avea ocazia de a le studia, dar, cu sprijinul și implicarea familiei, mi s-a deschis o nouă portiță în viață.

Am inceput sa dansez solo, adica singură, de la vârsta de 7 ani, concurând la categoria mea de vârstă fete solo. Lucrul care îmi plăcea cel mai mult la ceea ce făceam la concursuri era că puteam da culoare muzicii cu ajutorul pașilor de dans pe care îi practicam la antrenamente, iar rochiile care erau facute pe măsura mea îmi trezeau o stare de printesă, stare finalizată cu o coafură perfectă.

Dupa ceva timp în care am dansat și am mers la concursuri fete solo (aproximativ 2 ani), antrenoarea mea a decis că a venit momentul pentru o nouă provocare și anume aceea de a dansa în pereche alături de un partener, pentru a putea participa la mai multe concursuri și pentru a-mi crește astfel nivelul de dansator, de a urca încă o treaptă.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este image-27.png

Am început să mă antrenez alături de partenerul meu intens, antrenorii punându-ne ore particulare, adică aveam un antrenor care ne învăța și ne crea coregrafii doar pentru noi, veneam mai des in lumea dansului, iar acasă îi fascinam pe parinții mei cu coregrafiile de abia învățate. Cu cât ne antrenam mai mult cu atât mai mult creștea în noi dorința de a învăța, de a performa și de a merge la concursuri.

Primul nostru concurs, de cînd formam o pereche, a fost neliniștitor, deoarece emoțiile ne cuprindeau la fiecare minut. Eram doi copii micuți si timorați, care nu se mai puteau concentra asupra dansului din cauza numărului mare de concurenți la acea categorie. Începea muzica, o numărai și apoi începeai să dansezi corect pe ea. Era un circuit repetat de când intrai pe ring până când ieșeai în culise.

Pe acel ring erau o gramadă de perechi care erau puțin mai mari decat noi sau lucrau împreună de mai mult timp și acest lucru ne-a tras în jos din cauza faptului că ne speriaserăm, iar emoțiile încetul cu încetul ne prefăceau într-o statuie. Așa că la primul concurs am iesit pe ultimul loc. Acest lucru nu ne-a supărat sau nu ne-a făcut să credem că nu vom reusi niciodată, ci ne-a facut să ne ambiționăm, să muncim mai mult pentru a reuși.

De la acel prim concurs soldat cu un eșec, am fost la multe antrenamente și concursuri pentru a ne obișnui cu marea concurență, dar și cu emoțiile. De fiecare dată când ajungeam la eșec știam că nu pot apela la cuvintele  „renunț” sau „nu pot”, doarece aceste cuvinte exprimă lașitatea și superficialitatea, te fac să fii un om slab care nu își poate înfrunta propriile temeri și limite și nu dorește să vadă până unde poate ajunge.

Nu numai eu eram dezamăgită de mine sau nu imi dădeam seama de ce nu încerc mai mult, ci și dragii mei părinți care mă sprijineau moral si material, deoarece țin să menționez că dansul sportiv este un sport frumos, dar și costisitor, cu ținute frumoase și elegeante. Nu îmi imaginasem niciodată cum e sa fii pe primul loc, pe podium, la înălțime, deasupra tuturor.

Se apropia Campionatul Național al României de dans sportiv organizat in București în septembrie 2019, iar această competiție putea să ne încheie activitatea de dansatori daca ieseam pe ultimul loc sau putea să ne ridice la un alt nivel, să simțim emoții noi și lumea să își facă o parere mai bună despre noi.

La concurs au participat perechi venite de la marile cluburi din țară (peste 60 de perechi), iar arbitrii care erau atât din România cât și din Rusia, Republica Moldova, Ukraina, Franța, Belgia, Olanda, Italia, Anglia, Germania, Estonia, Lituania au punctat atât postura cât și corectitudinea pașilor.

Concursul a început cu sferturi de finală, apoi semifinală și finală. La fiecare nume și loc rostit, inima începea să pompeze sângele din ce în ce mai mult până când am ramas ultima pereche și un ultim loc: locul 1. Eram euforici. Nu știam ce să mai zicem, pe lângă faptul că lacrimile curgeau de fericire.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este image-26.png

A fost un moment emoționant, unic, pe care nu-l voi putea uita niciodată, momentul în care am devenit campioana națională a României la dans sportiv, la categoria mea de vârstă.

Asta este povestea mea, a unei fete care a început dansul dintr-o joacă, din simplul fapt că adora și-i plăcea să danseze singurică prin casă, transformându-se usor, ușor, în timp,  prin multă muncă, într-o pasiune ce m-a dus și continuă să mă ducă pe culmile succesului.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *