Penicilina

Autorul Articolului: Teodra Iacob, clasa a 11-a A

Deși grecii foloseau, încă din Antichitate, anumite forme rudimentare de tratament antibiotic, utilizând mucegaiuri, dar neînțelegând modul lor de funcționare, prima dată când antibioticele au intrat în uz global și au început să transforme radical medicina a fost în a doua jumătate a secolului al 20-lea. De atunci, de la descoperirea și introducerea penicilinei în tratamentul infecțiilor, infecții, inițial, mai ales cu bacterii grampozitive, sute de milioane de vieți au fost salvate.

Cu toate acestea, dincolo de faptul că știm cu toții că această descoperire îi este atribuită lui Alexander Fleming, cum s-a ajuns de la mucegai la binecunoscutul spectru de antibiotice?

Într-un acces de inovație științifică, în 1921, savantul Alexander Fleming raporta că un unul dintre componentele laptelui, salivei și lacrimilor umane ar putea determina dizolvarea celulelor bacteriene. Mai precis, în timp ce încerca să demonstreze capacitatea mucusului nazal de a inhiba creșterea unor bacterii în culturi, a aflat că responsabilă era o proteină și a conluzionat că aceasta ar putea trata eficace o serie de infecții cu care medicina se confrunta și adesea fără succes. Pe cât de importantă a fost descoperirea acestei enzime în sine, cunoscute acum sub denumirea de lizozim, s-a dovedit că aceasta era departe de a fi un antibiotic eficient, întrucât distrugea și bacterii nepatogene pe lângă cele nocive.

Alexander Fleming – „Penicilina a început dintr-o fortuită observație… unicul meu merit a fost acela că nu am neglijat observația.”

Astfel, 7 ani se scurg de la prima descoperire revoluționară și omul de știință scoțian pleacă într-o scurtă vacanță. Ceea ce nu îi era lui cunoscut în acel moment era că uitase să introducă unul dintre vasele Petri, cu o cultură bacteriană pe el, în incubator. La întoarcere, și-a dat seama că a dat întâmplător peste un alt agent antibacterian, mucegaiul care acaparase vasul și se proteja. Analizând efectele pe care le-a avut mucegaiul, de tip Penicillium notatum, asupraculturii bacteriene de pe placa Petri, a observat că bacteriile din proximitatea mucegaiului aflat în creștere se dezintegraseră integral, ceea ce l-a făcut să emită ipoteza că un produs al mucegaiului a provocat acțiunea antimicrobiană. A numit acest produs penicilină și a continuat să îi cerceteze în detaliu strategia de atac împotriva bacteriilor. Cu toate acestea, munca lui Fleming a necesitat completare și amănunțire pentru ca în 1942 pe piață să apară penicilina. Pentru început, s-au reluat în 1939, chiar în plin război, în speranța ameliorării infecțiilor de pe front, cercetările de către o echipă de la Oxford, dar abia în 1940 Fleming, împreună cu medicul australian Howard Walter Florey și biochimiștii britanici Ernest Boris Chain și Norman George Heatley au reușit să definitiveze munca și au sperat în stare purificată substanța. Penicilina nu a putut fi însă folosită decât la un nivel minor pentru soldați, căci a fost nevoie de resursele și intervenția Statelor Unite ale Americii pentru ca ea să fie produsă pe scară largă.

Acum sunt disponibile două mari tipuri de penicilină: G (administrabilă pe cale injectabilă) și V (administrabilă pe cale orală), dar, din pricina spectrului bactericid destul de limitat, au fost dezvoltate diverse derivate, precum amoxicilina sau ampicilina, care au o acțiune puternică împotriva mult mai multor infecții bacteriene.

În vreme ce Fleming primește în general recunoașterea pentru descoperirea penicilinei, de fapt, el doar a redescoperit-o și a aprofundat studiile cu privire la conexiunea dintre fungi și bacterii. În 1896, studentul francez la medicină Ernest Duchesne remarcase proprietățile antibiotice ale penicilinei, dar nu a reușit să exprime legătura dintre ciupercă și substanța care avea proprietăți antibacteriene. De asemenea, anterior lui, medicul englez John Burdon-Sanderson a încercat o metodă asemănătoare, dar produsul obținut era mult prea toxic și a abandonat ideea.

În semn de recunoaștere, Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină din anul 1945 a fost acordat în comun lui Sir Alexander Fleming, Ernst Boris Chain și Sir Howard Walter Florey „pentru descoperirea penicilinei și a efectului său curativ în diferite boli infecțioase”.

În final, dincolo de impresionanta poveste a descoperirii acestei substanțe deschizătoare de drumuri, trebuie să nu pierdem din vedere faptul că penicilina este medicamentul care dă cel mai adesea reacții alergice raportate și cunoscute de către pacienți dintre toate și că toate antibioticele trebuie utilizate, ca tratament, doar în urma unei prescripții medicale, altminteri pot face mai mult rău decât bine.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *