Pești

Autorul Articolului: Teodora Iacob, clasa a 12-a A

Fulgerul lumina văzduhul întunecat, iar tunetul zguduia pereții casei. Zgomotele puternice au trezit-o pe fetița care nu mai văzuse o așa furtună… ploua cu găleata, iar micile cuburi de gheață se loveau cu putere de acoperiș și de geamuri. Dacă nu ar fi fost adăpostită în călduroasa ei casă, sigur ar fi încremenit de frică afară. Ce noroc că era în pat, protejată de pătura ei în carouri multicolore și cu gândul departe, la vară și la mare…

Cu o vară înainte fusese pentru prima dată la mare… a fost cel mai frumos moment din viața ei. Ea – o iubitoare de apă, o pasionată de înot și prietena cea mai bună a peștilor ei aurii din acvariu – atingea pentru întâia oară apa rece a mării, mirosul plăcut de sare îi pătrundea în nări, ca nimic altceva de dinainte, iar nisipul îi gâdila tălpile. Din acel moment, și-a spus în minte că nu va mai pleca de lângă mare, va sta acolo toată ziua să privească valurile, să simtă spuma lor, să facă cunoștință cu toate capriciile întinsului albastru și să vadă pești în habitatul lor natural. Părinții au încercat să o convingă să nu se expună îndelung la soare, să nu rămână singură pe plajă, să mănânce împreună cu ei, dar în afară de somn nimic nu avea puterea și importanța să o dezlipească de mare.

Într-una dintre zile, urmărind un pește strălucitor prin apa, o idee, o curiozitate i-a străbătut mintea…  S-a gândit brusc la peștii ei de acasă. Oare erau bine? Oare le dăduse bunica destulă mâncare? Oare le-a schimbat apa zilnic cum i-a spus ea?

Imaginația ei e foarte ageră, așa că, lăsând în pace grijile pentru peștișorii ei aurii și amintindu-și de o poveste pe care mama ei i-o zicea despre suferința animalelor închise în grădinile zoologice, fetița s-a întrebat:

Se simt dragii mei peștișorii din acvariul lor de acasă ca niște lei în cușcă la Zoo sau liberi și nestăviliți ca micuțul pește marin strălucitor? Nu, nu au cum să se simtă ca niște biete animăluțe de la Zoo, pentru că eu îi înconjor cu toată iubirea mea, pentru că le-am aranjat acvariul precum un colț marin și au mâncare de calitate mereu și îi văd cum înoată fericiți toată ziulica. Dar oare nu își dau seama că sunt doar într-un amărât de bol de sticlă și că în afară de ei trei mai sunt alți mii de peștișori care i-ar primi cu brațele deschise în mare? Oare le-am distrus viața făcându-mi-i cei mai buni prieteni? Dacă ei au simțul libertății, probabil se simt ca la închisoare, iar eu sunt gardianul… Totuși nu e simțul libertății doar al oamenilor și nu se simt ei mulțumiți în propriul colț de lume lipsit de pericole?

Dacă mergea înainte cu acest raționament, nici peștele strălucitor nu era liber… era în foarte mare pericol fiindcă înota mult prea aproape de mal și mulți copii neastâmpărați așteptau cu plase colorate să prindă un peștișor și să îl privească cum se învârte în strâmta găletușă. Nici el nu era liber, pentru că dacă se întorcea în larg se supunea riscului de a fi mâncat de superiorul din lanțul trofic… Sau oare este acest destinul unui peștișor și, în același timp, libertatea lui, aceea de a trăi în banc, de a înota de-a lungul și de-a latul mării, de a se feri de prădător până când acest lucru devine imposibil?

Ploaia se întețise, copacii se legănau în dansul viforului, iar tunetele spărgeau liniștea din ce în ce mai des. Bulversată de amintire și reacaparată de întrebări, fetița a coborât din pat și s-a apropiat de peștișorii ei: Sunteți voi mai fericiți decât peștisorul strălucitor de la mare sau nu?

În acvariul lui minunat înota peștele.

Ce mare era acvariul transparent și ce

protejat, de toate relele lumii non-acvariene apărat,

se simțea peștele!

În Oceanul Pacific înota un pește mic,

Câtă libertate avea peștele ca să înoate

în măreția albastră a oceanului,

dar în ce primejdie de nedescris se afla

săracul, față de fratele său civilizat…

Peștele-acvarian nu-și imagina viață mai frumoasă

decât a sa…

Nu-și imagina că pietrele lui, că scoicile lui, că verdeața lui

niciodată apa oceanului n-o atinseseră…

Nu-și imagina că putea și el, cu alți pești ca el, să

comunice…

Peștele oceanic se apropia de suprafața apei și

își închipuia că privește soarele în ochi,

că este iubit de oameni, nu pescuit…

Dar bătrânii bancului îi tot repetau că acelea

numai irealizabile vise erau…

Trecut-au multe valuri peste-ntinsul oceanului albastru.

Peștele pacific fericit trăia,

pe când peștele închis, de pereții de sticlă, tot se lovea…

Care dintre ei, atunci, în mai mare pericol, era, de

a nu vedea, de a nu simți, de a nu cunoaște tot ce se putea…?

Multă vreme s-a scurs, iar micuța fată curioasă s-a transformat într-o tânără  pasionată de înot, biologie marină și filosofie. Citind ce au gândit unii și alții pe tema libertății, punându-se la curent cu toate studiile despre facultățile mintale ale animalelor și meditând la această temă cu asul experienței în mânecă, s-a eliberat de frica peștilor de acasă și a conștientizat cât de relativă și fragilă e libertatea de fapt.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *