Poveștile din farfurie

Autorul Articolului: Prof. Mona Coțofan

Călătoriile estivale prilejuiesc întotdeauna noi contexte de cunoaștere, chiar și atunci când rigori neașteptate, precum cele impuse de contextul pandemic, te obligă să îți găsești prilej de bucurie în orice detaliu, chiar și în banala farfurie din care îți savurezi prânzul. Și câte povești nu poate spune o farfurie, dacă știi să o asculți cu atenție!?

Îți poate vorbi, de pildă, despre istoria ei, despre lutul începuturilor, care a dat glas poveștilor Olimpului, sau despre porțelanul fin al Orientului, despre aurul talerelor încrustate ale palatelor imperiale sau despre finețea ceramicii de Delft, iar glasurile acestea te conduc spre artă, spre cărți minunate, precum Albastrul din miez de noapte, al Simonei van der Vlugt, spre tablouri sublime, precum Lecția de muzică întreruptă, pictura lui Jan Vermeer sau, de ce nu, spre rezonanța talgerelor din baletul Gayane, al lui Aram Haciaturian. O farfurie te poate purta în simplitatea rafinată a bucătăriei franțuzești, prezentându-ți o stridie glorioasă tolănită în albul lucios al unui porțelan, alături de lumina unei felii de lămâie, în lumea grea a aromelor marocane, dacă explorezi un tajine, identificând sub turla lui de lut notele de scorțișoară, de șofran sau de mentă, ori poate în spațiul mioritic, dacă te lași fermecat de un glob auriu de mămăligă răsturnat între spiralele păstrătoare ale eternității de pe un blid de Cucuteni.

Farfuriile duc în ele istoriile familiilor noastre. Un serviciu de Meisssen, cu nuanțele lui delicate, care a străbătut mai bine de o sută de ani, de la nunta străbunicii, trecut apoi moștenire bunicii, mamei și, mai apoi mie, ne reunește la mesele aniversare, în jurul lui, așteptând cu răbdare să îți continue călătoria spre fiica mea, atunci când va veni vremea. Subțire ca o coajă de ou, prin care să poți citi ziarul (aceasta era dovada calității și a autenticității), este scos ritualic, la fiecare sărbătoare, din dulapul în care se odihnește, răsfățat cu bucuria familiei, apoi spălat, mângâiat și așezat din nou în întuneric, cu toate poveștile care s-au așezat în pojghița lui sidefie în atâta amar de vreme.

O farfurie poate evoca întâmplări de odinioară, precum aceea care a marcat elogiul românesc adus mareșalului Joffre, o prăjitură creată la Capșa, în 1920. Sau personalități din alte vremuri, iubitori de bucate alese, precum Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi și grozava lor rețetă de cozonac: La trei ocă de făină, faci plămădeală cu o litră de drojdie de bere şi cu una litră de lapte, puind şi trei ouă întregi. Laşi de dospeşte frumos şi pui două litre şi jumătate de lapte, 18 ouă întregi, trei litre de unt topit şi sarea trebuincioasă şi, frământându-l până ce se desprinde de mâini. Apoi lasă de dospeşte frumos şi, după ce au dospit bine, întoarce aluatul, îl mai lasă puţin de şede, pe urmă, făcând cozonaci, îi ungi cu gălbenuş de ou şi-i dai la cuptoriu.”.

Dar, mai ales, spun farfuriile povești despre cine suntem. Uneori dezvăluie armonia celor adunați în jurul lor, alteori înstrăinarea, din ce în ce mai rar rutina meselor de familie și din ce în ce mai des singurătatea la care ne condamnăm copiii, izgonindu-i în lumi virtuale, uneori fără ieșire. Privesc în jur, în vacanță, pe terasele la care poposesc pentru prânz, spre cei de lângă mine și observ. E o bucurie a verii să văd și să țes povești din ceea ce mi se dezvăluie. Așa am privit o tânără familie, cu doi copii foarte mici, pe o terasă de pe litoralul nostru. Vreme de un ceas, părinții nu au schimbat nicio vorbă între ei sau cu cei doi micuți. Copiilor li s-a pus în față un mic ecran cu un film de desene animate din care nu și-au desprins privirile. Mama și tata, prevăzuți fiecare cu câte un telefon, au stat cu privirile ațintite, ducând din când în când, mecanic, o linguriță încărcată spre gurițele celor mici, iar acestea se deschideau automat, înghițeau, se închideau și iar se deschideau, într-un continuu al hrănirii, fără nicio legătură cu ce este în jur. La o altă masă, scena se repeta în nuanțe mai elegante, căci mama, tata și fiul adolescent mânuiau cu dexteritate cuțite și furculițe, fiecare furat de propriile gânduri, fără conversație, în tăcere. Convivialitatea mesei, bucuria timpului petrecut împreună, refugiul din rutina zilnică, savoarea mâncării care te delectează vizual și olfactiv sunt aproape pierdute în multe dintre casele noastre, iar masa de familie aproape că nu mai există în multe dintre familii, transformându-se în momentul de hrană al fiecăruia, în fața frigiderului, la birou, lângă un calculator, pe canapea, în fața televizorului, înghițind compulsiv, amestecat ceea ce cade la îndemână.

Și pentru că nu pot să nu mă întorc mereu la literatură, câte resurse de cunoaștere a epocii, a mentalităților, a locurilor nu ne oferă cina simplă a Moromeților, dominată de figura tatălui, axa patriarhală a familiei, ospățul cu borș polonez, pilaf turcesc, fripturi cosmopolite aduse pe tipsii de argint al lui Lăpușneanu sau cel descris de Ion Marin Sadoveanu în Sfârșit de veac în București: o mămăligă rumenă, prinzând coajă dulce chiar în faţa musafirilor, ochiurile înecate în unt sfârâiau gălbenuşurile lor coapte în cercurile albe; şalăii argintii, cu carnea sărind de pe os, lăsau o răcoare de baltă parfumată cu lămâie. Paharul era cu brumă, iar cireşele, mustoase şi lucii, îşi înnodau cozile în buchete, pe după bucăţi mari de gheaţă Apoi mâncarea de clapon gătită de mâinile comisoaiei Ilisafta Jderoaia, după o rețetă de la Mavrichie, împăratul Bizanțului, bucuriile culinare surprinse de ochii gazetarilor la „cel mai copleșitor rendez-vous cu progresul”, cum numește Ioana Pârvulescu Expoziția Universală de la Paris din 1900, în cartea sa – În intimitatea secolului 19, cofetăria lui Zamfirescu cu bomboanele, fondantele și tabletele uriașe de ciocolată cărora le duce dorul Vica, eroina Gabrielei Adameșteanu din romanul Dimineață pierdută, zahărul de gheață, cantalupul și pârjoalele Medelenilor readuc gusturile altor vremuri, recuperate prin literatură. Căci „literatura are cele mai multe posibilități, cu fraza te poți juca, o poți ritma, o poți suci și răsuci până storci și ultima picătură de semnificație dintr-o imagine aparent banală”, cum ne convinge Bogdan Crețu în Cornul Inorogului, una dintre cele mai frumoase cărți cu care m-am delectat în vara aceasta.

În farfuria mea îmi place să așez mereu povești, fie gătind, căci mărturisesc această bucurie a asocierilor de gusturi pe care o percep ca pe o construcție textuală, cu o intrigă de condimente și un punct culminant de arome, fie bucurându-mă de istoria culinară a locurilor prin care trec, fie observându-i pe comeseni ca pe niște istorii vii, pe care să le savurez în tihnă, conectată cu cei din jur, într-o cultură a mesei de care mi-aș dori să se bucure fiecare cititor.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *