Prietenia, ca și scrisul, e un act de curaj

Autorul Articolului: Ariana Marcu, clasa a 7-a A

Astăzi sunt curajoasă! Aleg, în această zi ploioasă de miercuri (2 iunie 2021) să scriu un articol pe o temă  pe care mintea și sufletul meu o  analizează de mult timp și care îmi umple inima cu vinovăție,  dar și cu dorința de a trage învățături și de a crește. Mi-e puțin teamă, căci ce sunt pe cale să vă destăinui nu este documentat. Nu am citit nicăieri despre lucrurile astea și nici nu am văzut vreun documentar despre prietenie. Acestea sunt  propiile greșeli, atitudini, gânduri și concluzii. Poate că sunt puțin imature, dar sunt ale mele, și presupun că odată ce le împărtășec și parțial ale voastre. (De asemenea, cred că amicele mele, care, în acest moment nu bănuiesc nimic,  vor fi puțin dezamăgite,  văzând ce îmi străbate mintea, dar sper că mă vor înțelege)

Îmi plăcea să cred că  prietenia poate face din lume un paradis. Speram că ea are puterea să  dea sens și culoare vieții de zi cu zi și să ne facă pe toți să strălucim. (În asta, trebuie să recunosc, încă mă încred) Eu, care am vrut să fiu, cel puțin în ultimii trei ani, deosebită, am încercat să clădesc prietenii care să-mi oglindească idealurile. Am căutat relații apropiate cu oameni care-mi păreau depărtați de ceilalți, pe care i-am consideratdeosebiți prin modul în care gândesc, vorbesc,  se îmbracă, acționează- nu superiori, nu inferiori – diferiți.  Am sperat  din tot sufletul că având prietenii deosebite, viața mea va deveni, la rândul ei, specială și poate și eu odată cu ea.  Am visat la un paradis. Am dorit să am sprijin și loialitate din partea camarazilor mei din moment ce am  petrecut atât de mult timp împreună. Speram că mă vor considera, la rândul lor, deosebită, rebelă, de neegalat. Desigur, doream și  niște prestigiu, venit din exterior, din moment ce am ales, în mintea mea anapoda, să fiu  lider . Cred că sunt, în momentul de față, mai degrabă imatură când vine vorba de prietenie, căci în tot procesul meu am uitat de aspecte de bază ale acesteia: răbdarea, libertatea, înțelegerea,  calea de mijloc. Am crezut că eu am făurit legături, am țesut firul prieteniei noastre, astfel m-am simțit undeva pe parcurs mândră de mine și de puterea mea. (Probabil că acum amicele mele se întreabă:  De când până când  a avut Ariana așa o relevanță în cadrul prieteniei  noastre – și adevărul este că multe legături nu mi se datorează mie).

 Dar n-am fost prea bună la conservat aceste fire ale prieteniei – mai degrabă le-am deteriorat  încet, prin atitudinea mea prea dezinvoltă, prea critică, prea exclusivistă. Am avut adesea un comportament nedrept față de ele. De unele m-am îndepărtat odată ce am văzut că nu putem fi atât de apropiate precum sperasem. Paradisul meu avea nevoie de oameni cu adevărat interesați de mine, persoane care, în mintea mea se găseau din ce în ce mai rar, niște adevărați trifoi cu patru foi la care mă uitam mai bine și realizam cu disperare că, de fapt, n-au decât trei și-s la fel ca ceilalți – demni de o privire și nimic mai mult. Pe altele le-am implicat prea mult în viața mea – în special în timpul pandemiei – le-am copleșit cu plângeri, cu critici, cu propiile probleme și frustrări,  m-am simțit ofensată când nu-mi răspundeau la telefon și nu m-am simțit deloc constrânsă să  îmi ascund părerile și reproșurile. Chiar și așa, le-am considerat, în mod eronat pe unele dintre amicele mele, datoare să mă susțină și chiar să mă admire–  AȘA FAC PRIETENII! Pe scurt – s-a dus cu Paradisul, păcat! Sperând la prea multe, ajungi să n-ai nimic. Oamenii nu pot fi forțați să te aprecieze, cu adevărat suntem niște ființe atât de libere încât, pe termen lung, nu putem fi forțați spre nimic.  Cred că faptul că nu am renunțat la așteptările și idealurile mele nici chiar realizând că prietenii mei nu mă au  pe mine ca prioritate  a destrămat acele legături care, dacă aș fi procedat alfel, deși nu la fel de puternice precum mi-aș fi dorit, ar fi rămas acolo, intacte.

Pentru a îngroșa firele unei prietenii ai nevoie de răbdare, de timp și de o doză constantă de interes pentru consolidarea acesteia care, desigur, este necesar să vină din ambele părți. Lucrurile nu pot fi mereu cum ni le-am imaginat  și noi trebuie să ne adaptăm, să evităm să arătăm cu degetul vinovații  pentru dezastrul numit prietenie nesatisfăcătoare. Mai ales la vârsta aceasta, în care prieteniile sunt foarte importante pentru majoritatea dintre noi, cred că trebuie să avem  multă răbdare, iar pînă la urmă nu trebuie să uităm că noi suntem responsabili pentru construirea propriului colț de rai.  Cred că toată lumea poate avea așteptări prea mari de la prieteni sau percepții greșite și bănuiesc că unii dintre voi s-au regăsit în destăinuirile mele. Eu continui să prețuiesc prietenia și continui și să îmi reimaginez paradisul zilnic. Pentru el merită să lupți. Pe mine oamenii mă inspiră și sper că voi învăța cu timpul să fiu o prietenă cu adevărat bună. Căci prietenia, ca și scrisul, e un act de curaj!

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *