Provocări paideice în realități pandemice

Ce datorii au alecsandriștii?

Autorul Articolului: Prof. Mona Coțofan

În această săptămână, întreaga presă, instituțiile de cultură, rețelele de socializare chiar au abordat un subiect comun: cei 200 de ani de la nașterea poetului Vasile Alecsandri, al cărui nume dă identitate și școlii noastre. Iată de ce Provocările paideice de azi nu se vor opri doar la o carte, așa cum se întâmplă săptămânal, ci la o personalitate complexă, a cărei cunoaștere devine, pentru noi, alecsandriștii, mai cu seamă, o datorie de onoare.

Cine a fost Vasile Alecsandri, dincolo de imaginea canonică a manualelor școlare? Fiu al medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Cozoni, născut la 21 iulie 1821. Studiază mai întâi în casa părintească, sub îndrumarea călugărului Gherman Vaida, apoi devine elev la pensionul francez al lui Victor Cuenim, coleg cu Mihail Kogălniceanu și Matei Millo, iar mai târziu, în școlile care au urmat, cu Alexandru Ioan Cuza, cu Ion Ghica și Costache Negri.  Poetul însuși evocă această perioadă în  Suvenire din viața mea : “Suvenirele mele din copilărie întrevăd ca prin vis priveliști câmpenești dominate de un păr sălbatic, o căsuță mică în Iași, în care locuise familia mea, și figurile unor țigani sclavi ce tremurau dinaintea mamei Gafița, o jupâneasă de casă, în care maica mea avea toată încrederea, și dinaintea bărbatului ei Gheorghe Ciolacu, un grec de la Hio, ciunt de o mână, și care era vătaf. Amândoi erau tipul cel mai adevărat de servitori credincioși ce cu vremea fac parte din familie. Mama Gafița m-a crescut pe brațe-i și moș Gheorghe m-a învățat a vorbi grecește. Mi-am făcut cele întâi studii la călugărul Gherman, amic al casei (el a dat lui Grigore Ghica vodă manuscriptul lui Șincai), și mai târziu am intrat în pansionatul dlui Victor Cuénim, un soldat din armiile lui Napoleon, rătăcit și rămas în Moldova. În timpul cât am petrecut la el, cea mai mare plăcere a mea, când sunau orele de recreare, o găseam în privirea dealurilor înverzite ale Socolei. Vederea orizontului îmi insufla dorințe de zburare. Sosirea rândunelelor, trecerea cârdurilor de cocori pe albastrul cerului îmi produceau un neastâmpăr sufletesc ce intriga foarte mult pe bravul soldat al lui Napoleon.”

A început să studieze Medicină, mai apoi Drept, Științe, dar nimic nu îl atrage ca literatura, căreia i se dedică total. Fondează revista” Dacia literară”, preia conducerea primului teatru constituit la Iași, se implică în redactarea petiției noii mișcări revoluționare și este propus membru al Comitetului revoluționar unic al emigrației din Moldova. Sub influența evenimentelor revoluționare din Transilvania, Alecsandri alături de Costache Negri, Alecu Russo, G. Sion si alții participă la elaborarea programului politic al democraților moldoveni: Prințipurile noastre pentru reformarea patriei. Face parte, mai târziu, din Comitetul Unirii și figurează între candidații la domnie,  apoi Alecsandri a fost cel care a rostit primul, în fața Adunării întrunite pe 5/17 ianuarie 1859, numele celui care întruchipa marea năzuință a Unirii: Alexandru Ioan Cuza.

Devenit principalul consilier al lui Cuza, Alecsandri este numit rapid Ministru de Externe, cu misiunea esenţială de a obține recunoașterea dublei alegeri de către marile puteri europene, având doar scrisorile lui Cuza și instrucțiunea de supremă responsabilitate a acestuia: „Du-te și fă cum te-or povățui inima și conștiința!”. După apariția Junimii, devine membru societar, publică în “Convorbiri literare”, devine membru al Academiei Române care îi decernează Marele premiu „Nasturel-Herăscu” .

Imaginea tânărului Alecsandri, la doar 34 de ani, este surprinsă de Edouard Grenier, secretar particular al domnitorului Grigore Ghica: „Înfățișarea sa mă fermecă. Era un bărbat aproape de vârsta mea, pleșuv ca și mine, cu o cunună de păr încă de pe atunci cărunt, foarte distins în manierele și îmbrăcămintea sa: privirea blândă și pătrunzătoare sub sprâncene groase ca ale lui Molière, o gură surâzătoare, cu o mustață mare tunsă «ca peria», care-i dădea o falsă înfățișare de tânăr colonel, dar care, la primul zâmbet, dezvelea albeața frumoșilor săi dinți. În ciuda liniei cam aspre a mustății și sprâncenelor, voia bună și finețea acestui zâmbet luminau dintr-o dată această fizionomie plăcută și inteligentă”. Portretul este completat în Povestea lui Alecsandri de Adela Greceanu, transformându-se  într-o biografie care îmbină detaliul istoric și viziunea romanțată, un titlu obligatoriu pe listele de lectură ale alecsandriștilor, fie ei elevi, profesori sau părinți. Ca și În intimitatea secolului 19, minunata carte a Ioanei Pârvulescu, în care aflăm un Alecsandri viu, reconstituit din scene de viață, într-o atmosferă omenească înainte de toate. Poartă corespondență pe teme foarte variate, e om de lume, suferă omenește de propriile nevralgii, dar și de durerile și suferințele apropiaților. Îl sfătuiește pe prietenul său, Ghica, în 1864:” Nu glumi cu sănătatea ta, dragul meu! E cea mai prețioasă comoară a ta, ca  și a prietenilor tăi.”. Deplânge, cu inima celui obișnuit cu lumea europeană, condiția precară a neamului său:”În țara noastră lucrurile bune nu se fac decât pe jumătate și s-ar zice că românul are groază să ducă la bun sfârșit ceea ce întreprinde cu entuziasm. ” La 25 de ani e îndrăgostit de Elena Negri și mărturisește adolescentin trăirea nouă, așteptându-și iubita la Triest:”Încă de dimineață am presimțiri atât de puternice că nu pot sta locului. Alerg de două ori pe zi la poșta unde trebuie să sosească. ” Nici la senectute nu pierde aura iubirii, așa cum notează în memoriile sale Nicolae Petrașcu, secretarul bătrânului ambasador, evocând întâlnirea acestuia cu tânăra domnișoară Nathalia Yarca, prototipul Gettei din drama Horațiu:Părea mai radios, mai ușor, mai frumos chiar. Îi râdeau ochii. Simțeai că întâlnirea ființei acesteia îi încălzise în închipuire iluzia amorului. ”

În 1878, răspunde întrebărilor care vor alcătui chestionarul lui Proust și aflăm că preferă pe Merimee și Voltaire, că e un om cu umor, dar și cu sensibilitate, Mai apoi, din corespondența cu Matei Millo, ca urmare a competiției dintre realistul actor ieșean și Pascaly cel plin de emfază îl descoperim onest și echilibrat, depărtat de intrigi și de compromisuri:”Cu toată bunăvoința de a te servi, îmi este imposibil să amestec pe pe prințesă în intrigi de teatru. De altfel, am făcut legământ de a nu mai încerca să intervin pe lângă personajele importante, căci nereușita se apropie tare de umilință. ” Conectat la lumea sa, Alecsandri e interesat de știință, visează să se construiască o punte peste ocean sau o mașinărie care să te scutească de scris:”Dacă am fi avut o mașină stenografică de buzunar, mașină ce se va inventa negreșit în secolul nostru de avocați și de deputați elocuenți, ea ar fi produs o mica bibliotecă de anecdote, de schițe ușoare, de memorii storice și de portrete bine colorate. ”  În intimitatea secolului 19, o carte care încearcă transformarea trecutului în prezent, așa cum mărturisește autoarea, îl aduce lângă noi pe Alecsandri viu, modelator, inspirator.

Soarta tragică a marilor oameni e să devină nume golite de sens, pe o placă instituțională, să se transforme în etichete bătute de vânturi și de ploi. Obligația instituțiilor astfel etichetate este să îi mențină vii, prezenți, purtători de stindard, cu valorile, cu umanitatea, cu măreția operei și cu întregul omului complex care ne-a dăruit-o.

Datoria alecsandriștilor e să îl cunoască, să îl păstreze viu, să îl omagieze autentic și să îl urmeze pe Vasile Alecsandri.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *