Provocări paideice în realități pandemice

Svetlana Aleksievici, „Războiul nu are chip de femeie” sau o istorie a emoțiilor

Autorul Articolului: Prof. Nicu Crăciun

Literatura rusă nu se reduce la Dostoievki, Tolstoi sau Pușkin, deși e greu să ne imaginăm un scriitor contemporan rus care să nu se raporteze, cel puțin involuntar, la capodoperele acestora. Literatura rusă de azi ne propune texte care ne trezesc, la fel de puternic, emoții și reflecții referitoare la condiția umană, la istorie și la spiritualitate. Am citit pe nerăsuflate o parte din romanele Ludmilei Ulitskaia, am meditat îndelung la viziunea propusă de Vodolazkin și m-am proiectat în intriga seducătoare construită de Guzel Iahina. Dar mereu întrezăresc în aceste texte o idee sau un semn pogorât de la clasici, fără ca acest lucru să știrbească valoarea textelor actuale.

Însă există o scriitoare de limbă rusă din Belarus, Svetlana Aleksievici, care ne propune un nou tip de literatură, detașată de stilul predecesorilor, cu o nouă perspectivă asupra relației om – istorie. Astfel, omul din textele Svetlanei Aleksievici alunecă fără să își dea seama între două extreme: contribuie la crearea istoriei – sau, cel puțin, are această iluzie – și, paradoxal, devine victimă neputincioasă a aceleiași istorii care se scrie sub ochii lui. În afară de acest lucru, marele plus al textelor scrise de Aleksievici – mă feresc să le spun „romane”, pentru că nu au nimic din pactul ficțional – este că scot la iveală un alt tip de istorie, o istorie a emoțiilor. Spre deosebire de un cronicar propriu-zis, autoarea folosește alt tip de documente: mărturiile celor care au luat parte efectiv la evenimentul istoric evocat. Astfel, istoria ni se arată ca o rană vie, pe care o putem vedea din zeci de unghiuri. În consecință, textele autoarei bieloruse nu oferă eroi sau personaje, ci oameni, iar aceștia pot fi curajoși sau lași, naivi sau raționali, victime sau călăi ori toate la un loc. Indiferent de atribut, aceștia sunt oameni care scriu o istorie paralelă celei pe care o învățăm la școală: este vorba de istoria încărcată cu speranță, durere și sacrificiu a celor mulți, care vor rămâne în spatele documentelor oficiale.   

Textul „Războiul nu are chip de femeie”, publicat de Grupul Editorial Litera, în colecția „Carte pentru Toți”, tradus din limba rusă de Ion Covaci,  este un roman documentar, o nonficțiune alcătuită din mărturiile femeilor care, reprezentând Uniunea Sovietică, au participat, în linia întâi sau în spatele frontului, la Al Doilea Răboi Mondial.  Romanul-reportaj m-a impresionat, în primul rând, prin numărul extrem de mare de femei care au luat parte la conflagrațiile războiului. Până la lectura acestui text, aveam doar reprezentarea cadrelor medicale femei care s-au implicat activ. Nu mică mi-a fost mirarea să citesc mărturiile femeilor cu rol de capitan de aviație, tanchist, infanterist, mitralior, genist, lunetist, transmisionist, partizan, șofer, tunar etc. Deși structura – confesiuni ale femeilor participante la război, grupate pe anumite criterii tematice – ar fi riscat să facă textul oarecum monoton, reportajul complex realizat de scriitoare reușește să individualizeze drama fiecărei femei care își deschide sufletul în fața noastră. Vom regăsi femeia care, înainte de război, mergea la concertele de muzică clasică sau râvnea la o afirmare în societatea totalitară, dar se înscrie voluntar în armata sovietică, din dorința de a servi patria. Vom suferi alături de femeia care, primind vestea sfâșietoare că soțul, fratele sau tatăl a murit pe front, se duce pe câmpul de bătălie în lupta directă cu absurdul.  Vom descopri adolescenta care se lasă sedusă de cuvinte mari, precum „patrie”, „Uniune”, „Victorie”, „sacrificiu”.

Într-o altă ordine de idei, cititorul va empatiza cu durerea trăită de aceste femei după Victoria din 1945. Într-un mod cu totul paradoxal, lupta, sacrificiul, dăruirea și suferința nu au fost suficiente decât pentru o recunoașterea formală prin insigne. Repudiate de comunitate și chiar de propriii părinți, femeile-erou s-au văzut nevoite să se ascundă de ceilalți și să mascheze rana războiului, transformând-o într-un război interior. Permanența suferinței e cauzată de o societată erodată de prejudecăți, incapabilă de a se desprinde de clișeele care etichetează ireversibil femeia.

Nu în ultimul rând, textul Svetlanei Aeksievici m-a prins în labirintul confesiunilor grație simbolurilor care se repetă la mai multe mărturii. Roșul este culoarea recurentă din text, foarte vag corelat cu partidul totalitar, ci predominant asociat cu sângele și durerea trăită de femeile de pe front. Într-una dintre confesiuni, o femeie recunoaște repulsia viscerală față de această culoare, percepută nu doar vizual, ci și olfactiv sau tactil.

Textul „Războiul nu are chip de femeie” este original, plin de emoție, cu o viziune care ne face să reanalizăm ideea de istorie, de om și de societate. Este o mărturie a unei suferințe care rămâne vie, chiar după aproape opt decenii, și care trebuie cunoscută de societatea contemporană.

Svetlana Aleksievici (n. 1948) este o scriitoare de limbă rusă din Belarus, jurnalistă, scriitoare, personalitate publică, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 2015. Cele mai cunoscute texte sunt: „Războiul nu are chip de femeie”, „Soldații de zinc”, „Vremuri second-hand”.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *