Provocări paideice în realități pandemice

Două zile, același întuneric

Autorul Articolului: Prof. Mona Coțofan

Actul lecturii este, ca și cel al scrierii, profund subiectiv, dincolo de rigoarea proceselor de decodare a mesajului în practica didactică, pentru că citim cărți în determinarea unor momente anume, le recompunem din noi înșine, ne reflectăm în ele prin gust, prin stare, prin condiția culturală. Interpretarea poate fi obiectivă, dar mai ales subiectivă, pentru că se crede că fiecare persoană în parte îşi va recrea opera în felul său personal.”, afirmă Wolfgang Iser, în Actul lecturii.O teorie a efectului estetic. Lectura are caracter de eveniment: în actul receptării se întâmplă în lume ceva ce nu a existat, iar în lectură  viaţa operei se reînnoieşte.

Romanul lui Florin Lăzărescu, Noaptea plec, noaptea mă-ntorc, mi s-a oferit, astfel, ca un eveniment de reconstruire lăuntrică a unor sensuri, un prilej de refugiu dintr-o realitate pe care o reflectă minunat și autentic, într-un timp suspendat care este povestea. Un timp în care te simți apărat de invazia întunericului, din mijlocul căruia poți privi și prin ochii altuia și pe care îl adaugi timpului tău, risipit în rutina zilelor pe care le trăiești.

Cartea îl urmărește pe Pavel Iovan, trăitor între nopți, de patruzeci de ani încoace, de la “patru dimineața, cu o eroare de cinci minute, cauzată de vlăguirea arcului care pune în mișcare rotițele ceasului mecanic”, până la sfârșitul fiecărei zile trecute cu ajutorul lui Dumnezeu. Rutina e precisă: numără găinile, merge pe jos până la tren, apoi cu tramvaiul la șantier, înfruntând amenințările zilnice ale muncitorilor tineri și indiferența arogantă a șefilor, alergând pe la Casa de pensii, la bancă, pe la copii și înapoi în tren, spre casă și spre o altă zi care nu va aduce nimic nou. Pavel se plânge („Noaptea plec, noaptea mă-ntorc”), se amuză amar („Eu n-am fost niciodată în vacanță. Ce să caut eu în vacanță? M-aș plictisi de moarte să stau degeaba.”), se miră („Ce s-a mai inventat pe lumea asta!”) sau observă („Ce Dumnezeu e aici? Teatru?”). Obiectivul său este să trăiască. Și trăiește într-o rugăciune simplă („Doamne Iisuse Hristoase, uite, m-am trezit! Ai grijă de femeie și de copii, de casă și de mine la tren și pe drum. Și la servici ferește-mă de bătaie! Amin!”), într-o comunicare înduioșătoare cu ceilalți, cu vietnamezul Yen, de pildă („Crezi că eu nu-mi dau seama că tu nu pricepi românește? Normal că-mi dau seama. […]Că eu vreau să te-nvăț să torni șapă ca pe copilu’ meu, că te văd necăjit. ”). Filozofia existențială a lui Pavel Iovan se rezumă simplu:”Viața mea a fost un singur drum, ca-n Siberia, n-am avut unde merge stânga-dreapta.” O viață a bucuriilor paterne simple :”Da” eu am avut mare noroc toată viața, tată! Sunt sănătos, vă am pe voi, pot merge și vorbi.”

Pentru cititorii dornici să urmeze îndemnul meu de a se bucura de romanul lui Florin Lăzărescu recomand alte două minunate perspective de lectură: recenzia Mihaelei Nicolae, pe care o găsesc simplu pe https://bookhub.ro/noaptea-plec-noaptea-ma-ntorc-obiectivul-dumneavoastra-personal-in-viata/ și articolul Denisei Grădinaru, publicat în revista AlecartDespre mecanismul unei simplități tragice: Noaptea plec, noaptea mă-ntorc de Florin Lăzărescu.

Înainte, însă, le propun un popas într-o altă mare carte, de data aceasta a lui Alexandr Soljenițin – O zi din viața lui Ivan Denisovici. Ivan Denisovici Șuhov, deținut într-un lagăr din Siberia epocii staliniste, supraviețuiește metodic, de la deșteptarea în cabana rece, când poate valorifica un timp devenit doar al său, furat vieții, până la sfârșitul fiecărei zile, bucurându-se că are mâini bune, care știu să muncească sau  că poate mânca firmiturile gustoase de pâine neagră din rația înjumătățită de dimineață, E fericit deplin când primește un terci în plus sau când salvează un colț de pâine, savurează rutina  lagărului, căci obiectivul său este, ca și acela al lui Pavel Iovan, în alte vremuri și în alt spațiu, să trăiască. La sfârșitul zilei “adormi pe deplin mulţumit. Astăzi a avut o zi bună. Nu l-au băgat la carceră, brigada n-a fost mânată la „Orăşelul socialist”, la prânz şterpelise un terci, şeful de brigadă o scosese bine cu procentajul, zidise peretele cu voie bună, nu-i găsise lama la percheziţie, câştigase câte ceva de la Cezar, îşi cumpărase tutun şi nu se îmbolnăvise mai rău. Trecuse o zi senină, aproape fericită. Astfel de zile a trăit Ivan Denisovici, în lagăr, trei mii şase sute cincizeci şi trei. Iar dacă socotim şi anii bisecţi, trebuie să adăugăm încă trei zile.”

Decenii mai târziu, liber, Pavel Iovan își încheie și el ziua mulțumit:“Într-o parte sunt luminile chioare ale haltei. În față e doar întunericul. “Hai c-am avut iar noroc! M-a ajutat Dumnezeu, săracu’, să trec și ziua de azi.”

Ambele cărți propun o analiză a omului întemnițat în decizii istorice sau în prejudecăți, lipsit de orizont, a cărui libertate se reduce la speranța zilei de mâine. Cărți luminoase în tristețea lor nemărginită, pentru că, în întunericul prin care se târăsc personajele, spre libertatea de după sentință sau spre libertataea de după pensie, făclia spiritului uman încă pâlpâie.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *