Provocări paideice în realități pandemice

Radu Paraschivescu, „Omul care mută norii”

Autorul Articolului: prof. Nicu Crăciun

Deși sfârșitul vacanței are, într-o oarecare măsură, un gust amar și o posibilă stare de anxietate (un nou an, așteptări multe de la noi și de la cei din jur, incertitudini, îndatoriri prea multe, poate nostalgii etc.), există pe lumea asta autori care au scris texte cu un umor savuros, care să ne trezească întrebări esențiale despre viață și lume, dar nicidecum într-un registru grav ori sfâșietor, ci într-o manieră ironică, aparent naivă și, nu de puține ori, sarcastică. Un astfel de autor este Radu Paraschivescu care, în volumul său, „Omul care mută norii”, grupează 7 texte scurte. Vă asigur că lectura nu vă va plictisi, pentru că autorul a reușit să creeze același efect, râsul, folosindu-se de idei diferite de la un text la altul.

Un prim aspect care m-a făcut să grăbesc ritmul lecturii și să gust tot mai mult umorul este că autorul celor 7 narațiuni demontează mituri, ridiculizează clișee, taxează stereotipuri culturale și încalcă orizonturi de așteptare. De exemplu, în prima dintre povestiri, „Șapticemie”, nucleul narativ este concentrat în jurul cifrei 7, personajele sunt Gabriel și Michael, acesta din urmă având parte de 7 povești de dragoste, una mai nereușită decât alta. Am putea crede că ne aflăm în mijlocul unui text în care experința este sprituală și mântuitoare, iar dragostea e cea care ar oferi revelațiile. Dar relațiile de iubire ale personajului Michael sunt prozaice, eșecurile sunt comice, naivitatea lui îl trimite în situații jenante, iar la final, în locul mântuirii, găsim un personaj mai confuz decât la început. În tot acest timp, cititorul se convinge că un șir de coincidențe nu înseamnă mai mult decât… coincidențe, văduvite de cea mai mică urmă de magie.

În al doilea rând, câteva dintre narațiuni sunt satire care atacă – mai transparent decât m-aș fi așteptat – tendințe culturale sau așa-zise vedete ale vieții noastre mondene. În a treia povestire, „Cățui, plase, Doamne-ajută!”, vom întâlni un personaj care reconstituie un foarte vocal patron al unei echipe de fotbal din România, implicat în acte filantropice demonstrative, cunoscut pentru discursul creștin ostentativ. Textul lui Paraschivescu este atât de bine scris, încât cititorul va resimți inflexiunile atât de cunoscute pe care le are vocea patronului de la fosta echipă stelară. Această narațiune taxează cu ironie gândirea magică, irațională, fundamentată pe superstiții. Cu alte cuvinte, e mai ușor să invoci spirite, să sfințești plasa porții de fotbal sau să aduci tot felul obiecte bisericești decât să antrenezi și să responsabilizezi jucătorii echipei.  Într-adevăr, ca în orice comedie bună, în spate e o tragedie, iar râsul devine amar, atunci când vedem că valorile spiritului sunt puse în slujba aspirațiilor mercantile. La fel de trist e când citim despre grupuri întregi de oameni atrase de șarlatani prin discursuri motivaționale seducătoare care invocă spiritualul pentru a-și înmii veniturile, așa cum se întâmplă în a doua povestire, cea care dă și titlul volumului.

Cele șapte povestiri ne surprind și prin faptul că decorul se schimbă surprinzător. Dacă în prima jumătate a cărții acțiunea se derulează în atmosfera balcanică a unui București contemporan, în a patra narațiune acțiunea reconstituie cât se poate de autentic atmosfera din Franța cea rafinată. Povestea despre comunitatea care nu tolerează oamenii diferiți, nici măcar pe cei care au un handicap din naștere, e situată într-un fundal aproape liric, în care se îmbină esențele amețitoare ale parfumurilor cu gustul delicat al bucătăriei franceze. În plus, ultima poveste ne poartă în arhitectura atât de vie a Romei, personificată în textul lui Paraschivescu, având în vedere că personajul principal este nemuritoarea Bocca della Verita.

Și un ultim argument pentru invitația la lectură: citind volumul de povestiri scris de Miron Paraschivescu, cititorul nu se va mai simți ca în fața textelor clasice de la școală. Ceea ce pare metaforă – inclusiv titlul volumului – este, de fapt, o farsă. Ceea ce pare a fi promisiunea unei viziuni lirice care se cere interpretată în registrul „ce a vrut să spună poetul?” nu e decât o ironie. Mai savuroase și mai expresive decât falsele metafore sunt substantivele proprii din volum, care provoacă rîsul și, în același timp, îl lasă pe cititor să facă asocieri și să devină, astfel, părtaș al scriitorului pentru întregirea sensurilor din text.

Vacanța s-a terminat, dar nu e loc de tristețe, pentru că o lectură plină de umor, care să ne arate că literatura nu e mereu construită pe situații grave sau răvășitoare, ne poate bucura și ne poate oferi un tonus bun pentru acest început de an școlar.

Radu Paraschivescu, născut în 1960, la București, este jurnalist, traducător, scriitor. Abordează teme foarte diverse, într-un registru ironic. Publică la Editura Humanitas și nu se ferește să abordeze teme cât mai diverse. A afirmat că detestă clișeele, laptele și broccoli. Dintre cărțile publicate de Radu Paraschivescu, amintim: „Balul fantomelor” (2000), „Fanionul roșu” (2005), „Fie-ne tranziția ușoară: Mici rostiri cu tâlc” (2006), „Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri” (2012), „România în 7 gesturi” (2015), „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi)” (2019), „Omul care mută norii” (2019).

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *