Provocări paideice în realități pandemice

Un roman despre darurile pe care le putem lăsa lumii

Autorul Articolului: Prof. Mona Coțofan

Una dintre plăcutele descoperiri ale anului care s-a scurs este scriitoarea indiană Anuradha Roy, directoare a Editurii Permanent Black și jurnalistă pentru mai multe cotidiene și reviste indiene, născută în 1967 la Calcutta și urmând studii în Marea Britanie, adică o personalitate care îmbină în ființa sa culturi și orizonturi fascinante.  Romanul  de debut, Un atlas al dorințelor zadarnice,  a fost publicat simultan, în 2008, în India și Marea Britanie, fiind inclus de revista World Literature Today  între cele 60 de cărți esențiale ale literaturii indiene scrise în limba engleză. În 2011 a apărut cel de-al doilea roman al autoarei, Valurile pământului, pentru care Anuradha Roy a primit The Economist Crossword Prize și a fost  nominalizată la Man Asian Booker Prize. Anuradha Roy continuă să scrie și să publice într-un ritm care îi confirmă talentul și vigoarea, iar în 2018 vede lumina tiparului Toate viețile pe care nu le-am trăit, câștigător al Tata Book of the Year Award for Fiction, nominalizat pe lista lungă la Walter Scott Prize for Historical Fiction în 2018 și pe lista lungă la Dublin Literary Award în 2020.

Acesta este și romanul prin intermediul căruia am descoperit-o pe această scriitoare indiană și care m-a purtat, într-o călătorie frumoasă și provocatoare, printr-o lume îndepărtată, pe care ajungi să o simți foarte aproape.

„Una dintre întâmplările din perioada în care am scris această carte a fost ca, printr-un joc al sorții, să-mi cadă în mână un roman al scriitoarei bengaleze Maitreyi Devi. Era rudă cu mine, soția unui unchi din partea tatei; cartea ei fusese mereu în casa noastră, dar nu o citisem înainte. Când am făcut-o, am fost profund impresionată și uimită de asemănarea dintre protagonista romanului ei autobiografic și protagonista cărții mele.“ Aceasta este mărturisirea scriitoarei în care am găsit pretextul de lectură, căci povestea cunoscută a iubirii din romanul Maitreyi, al lui Mircea Eliade și resursa biografică dezvăluită în cartea  scrisă de Maitreyi Devi mă purtau deja spre o istorie incitantă, ale cărei cărări le bătusem de atâtea ori.

Așa că m-am lăsat purtată de povestea lui Mâșkin, personajul-narator, fiul iubit și răsfățat al unei familii în mijlocul căreia își petrece copilăria, evocată cu nostalgie, dar și cu mari întrebări. Poreclit astfel, cu numele celebrului personaj dostoievskian, de care îl apropie crizele convulsive pe care le făcea în prima copilărie, Mâșkin este fiul lui Nek Chand Rozario, profesor de istorie, un om provenit dintr-o familie înstărită, cu rădăcini portugheze, și al tinerei și nonconformistei Gayatri Devi, o tânără bengaleză din casta superioară, educată să fie liberă, să studieze arta și să descopere frumosul, într-o călătorie inițiatică pe care o făcuse în adolescență, alături de eruditul ei tată. În timpul acestei călătorii îl cunoscuse și pe Walter Spies, un artist german, care îi va marca destinul.

Întors în acest trecut îndepărtat, ca urmare a unor scrisori venite de departe, Mâșkin retrăiește episodul dureros al copilăriei, momentul în care mama îl părăsește, lăsând în urmă o amintire luminoasă și imposibil de recuperat. Deși e înconjurată cu dragoste și respect de soțul ei, deși se bucură de iubirea fiului și de momentele de exuberanță trăite lângă el, Gayatri se simte prizonieră într-o căsnicie în care nu își poate împlini aspirațiile.

Întâmplarea care generează povestea, cu meandrele ei, are loc în 1937, când Mâșkin are nouă ani și trăiește o copilărie tipică, alături de prieteni, de părinți, de bunic, în Muntazir, de unde se văd în zare crestele albastre ale Munților Hymalaya. „În copilărie, toți mă știau drept băiatul a cărui mamă fugise cu un englez. Bărbatul era, de fapt, neamț, dar în orașele din India de atunci, toți străinii erau considerați britanici. Lipsa asta de interes pentru acuratețe îl irita pe eruditul meu tată, chiar și în situația lui disperată de soț care-și pierduse nevasta în fața altui bărbat. Ziua în care a plecat mama a fost la fel ca oricare alta. O dimineață obișnuită, din timpul musonului. Aveam nouă ani și eram elev la Școala St. Joseph, nu departe de casa noastră, la doar cincisprezece minute de mers cu bicicleta.” Debutul este abrupt și motivant, te duce în obișnuitul neobișnuit al acelei zile, apoi, cu grijă, în anii războiului, în maturitatea personajului, din nou la copilărie, prin propriile amintiri, prin scrisorile mamei, prin emoțiile și tristețile oamenilor din jur.

Cel mai luminos personaj al cărții este mama, mereu căutată și niciodată găsită pe deplin. O cuprind versurile lui Rabindranath Tagore: „Pe mama nu mi-o mai amintesc/ Dar când în zorii dimineții de toamnă/ În aer plutește mireasma florilor de shiuli/ Parfumul rugăciunilor de dimineață din temple/ Îmi aduce aminte de parfumul mamei mele.” 

Dincolo de poveste, de personaje, de tatăl afectat de plecarea soției, de bunicul plin de viață, de noua soție a tatălui, care aduce cu sine alte povești, de mama artistă și de aventurile ei prin lume, romanul este un îndemn la recuperarea de sine prin scris.  „Sunt lucruri pe care vreau ca oamenii să și le amintească și trebuie să le aștern pe hârtie. Lucruri pe care vreau ca oamenii să le uite și pe care trebuie să le ard.”

Un roman simplu, dar în egală măsură adânc, despre frumusețea pe care o lăsăm lumii, așa cum eroul lasă lumii lui propriile bucurii:„Las lumii copacii care umbresc orașul, care îi dau fructe și flori. La vârsta mea, am ajuns să văd vlăstarii pe care i-am plantat crescând înalți de doisprezece metri.” O lectură de vară, aducătoare de bucurie.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *