Provocări paideice în realități pandemice

O amandină amară, romanul Ca o piatră în râu de Mauro Corona

Autorul Articolului: Prof. Mona Coțofan

Așa cum există mai multe feluri de a mânca o bomboană, există mai multe feluri de a savura un text. Pe unele le înghiți pe nerăsuflate, până la ultimul cuvânt, amintindu-ți după aceea gustul lor surprinzător, care ți-a invadat vălul palatin și s-a fixat în memoria lui. Altele le ronțăi concentrat la descătușările de arome, abandonându-le și smulgând apoi, din nou, fărâmele tari ale miezului dulce, lăsându-te învăluit de aromă, de gust, de plăcere. Iar pe altele le uiți pur și simplu sub limbă, să se dizolve, în valuri de gusturi, de la amarul învelișului de amandină până la fluidul dulce care se revarsă printre papile, catifelându-le. O asemenea amandină literară mi s-a părut romanul lui Mauro Corona, Ca o piatră în râu, o carte de citit în tihna unei zile de vară, savurată îndelung, topită lent, pentru a găsi, sub învelișul aspru, rugos, de cacao amară, esența dulce, surprinzătoare, a unei povești despre înțelegerea tristeții decantate într-o pasiune târzie.

Apărută la Editura Polirom în traducerea Ceraselei Barbone, cartea aparține unui scriitor cu o interesantă poveste de viață. Încrezător în Dumnezeu fără să împărtășească o religie anume, Mauro Corona a crescut în zona montană a Italiei, experimentând în copilărie braconajul, alături de tatăl său, dar și lecturile profunde din Tolstoi, Dostoievski sau Cervantes. A fost muncitor într-o carieră de marmură, cioplitor în lemn, sculptor apreciat mai apoi, alpinist, pasionat de ascensiune și s-a impus ca scriitor prin cărți în care explorează întunericul memoriei umane pentru a descoperi în el lumina.„Corona este un poet al lemnului, al misterului său dureros şi pasional… El sculptează limba ca pe un trunchi: mîna iscusită elimină tot ce e inutil, tot ce e de prisos, şi astfel apar trăsăturile, chipurile, corpurile, poveştile. Poveştile sale au autoritatea unei fabule în care miraculosul se impune cu o simplitate absolută, graţie mărturiilor vieţii de zi cu zi. În ele există o comuniune cu natura, cu fluxul tainic şi neîntrerupt al vieţii, precum şi o singurătate infinită şi neînfricată.” (Claudio Magris)

Construit dintr-o perspectivă obiectivă, textul lasă impresia unei structuri lemnoase care dezvelește, treptat, esența personajelor. Căci povestea, în sine, nu e narată, ci sugerată, iar receptorul o alcătuiește singur, ca pe un puzzle, dintr-o multitudine de senzații, de scene, de secvențe impresionante. După o copilărie traumatizantă, într-o lume rurală săracă și abrutizată, un bărbat trăiește în memoria dureroasă a propriului trecut. Un tată violent, o mamă care nu găsește nici forța de a muri, nici forța de a trăi, și care pleacă, lăsându-le celor trei băieți doar amintirea stâncii de pe care nu a putut sări în gol, o lume vidă, amară se descoperă treptat, cu fiecare pagină: “Trecutul împărtășit nu se poate șterge, râmâne acolo, încăpățânat, cu pumnii încordați, ca să ne aducă aminte că a existat. În pumn, un pic din sufletul celuilalt. Și invers.” Și în amarul acestei evocări, explozii dulci, nebănuite de frumusețe inundă cititorul prin mici inserții descriptive de o poezie surprinzătoare: “ Pârâul era o jucărie frumoasă. Alerga, sărea, râdea cu dâra lui argintie, mângâind și gâdilând pietrele, Pietrele râdeau sub luciul apei. .

Ajuns sculptor, dar trăind o viață tumultoasă, marcat de traumele copilăriei, bărbatul revine la liniștea muntelui, la tainele neelucidate, trăiește o iubire târzie, tomnatică, misterioasă, devenind“  un bărbat întotocheat, răsucit în jurul lui ca lujerul unui scoruș de munte. ”

Pe lângă poveștile întunecate ale familiei, paginile evocă poveștile întunecate ale locurilor. Un baraj forțează apa să își schimbe cursul, iar apa, la rândul ei, determină prăbușirea unei părți de munte peste satul din vale. O tragedie concentrată într-un paragraf, așa cum foșnetul pădurii se concentrază în forma dăltuită a lemnului pe care sculptorul îl transformă: “Era un peisaj fără piele și fără carne. Priviri distruse își urlau durerea, coleoptere de oțel venite să privească zumzăiau, fără să se așeze nicăieri. […]În nopțile următoare lumina satelor s-a răspândit smerită deasupra bietelor ruine și tăcerea vremurilor străvechi s-a așternut iar peste satul fantomă, peste valea rănită.Și asta era o amintire a unui băiat care văzuse cum se deșira pământul pe care crescuse, laolaltă cu lumea veche ș izolată a acelor munți ocrotitori. ”

Ani mai târziu, bărbatul revine în munte și renovează o cabană, în al cărei perete găsește trupurile mumificate a trei femei ucise cu o sută de ani mai devreme, apoi dispare, pentru a se mumifica el însuși, în aerul uscat, ca o bucată de lemn. Finalul, surprinzător, schimbă viziunea narativă. Protti Maurizio, singurul personaj care are o identitate a numelui, găsește trupul uscat, scrierile, trecutul, viața prietenului său de șaptezeci și șase de ani, îngropată în o sută șase caiete, din care două trebuiau publicate și restul arse, conform dorinței autorului. O poveste trece în altă poveste, viața curge, trecutul rămâne, ca o piatră în râu, mângâiat de curgerea apei.

Ca o piatră în râu este un bildungs roman, o carte a memoriei: “Sub zăpadă dormea memoria.Memoria pierdută pentru totdeauna. Dar nu murise, încă rezista. Congelată sub o mantie de tăcere, era pregătită să înflorească din nou, în vreo primăvară îndepărtată. Sau în vreo carte. O carte nu folosește la nimic dacă nu salvează memoria, dacă nu o scoate din poduri și nu o scutură de praful timpului.”

Dacă într-o zi de vară, în tihna vacanței, simțiți nevoia unei amandine amare, bucurați-vă de învelișul narativ al acestei cărți, din care vor curge, la final, dulcețurile fluide ale unei povești despre iubire, călătorie și moarte.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *