Provocări paideice în realități pandemice – „Povara bunătății noastre” de Ion Druță – romanul reîntoarcerii acasă

“…Omul nu e numai trup, omul e şi suflet.” (Ion Druţă)

Autorul Articolului: prof. Alla Apopei

Am citit această carte a scriitorului basarabean Ion Druță în 1990, la vârsta de 18 ani, în perioada de mare tensiune, când o societate se preschimba în alta, cădea sistemul comunist, aflam pentru prima oară cât de bine îi stă limbii române (îi spunem „moldovenească” atunci) înveșmântată în haina ei reală – grafia latină, după ce timp de 11 am învățat la școală să scriu în limba mea natală cu grafie chirilică. Și acum păstrez în biblioteca mea aceste dovezi ale regimului în care mi-am petrecut copilăria, operele lui Mihai Eminescu scrise în „chiriliță”.  

Povara bunătății noastre este un roman-destin, scris inițial sub forma a două romane cu titluri diferite, publicate, în anii ′70, ca o dilogie cu titlul menționat. De ce am ales să prezint o scriere apărută în perioada sovietică? Pentru că m-am gândit că într-o epocă în care valorile de rezistență ale neamului o iau razna, este nevoie să parcurgem drumul spre ele, chiar și într-o epocă de tristă amintire, timpul – măsura tuturor lucrurilor – dovedindu-ne că au trecut testul.  Căci romanul prezintă destinul oamenilor din satul basarabean Ciutura, aflat în Câmpia Sorocii (locul de baștină al scriitorului), din perioada începutului de secol XX până în anii  ′50, după instaurarea regimului sovietic în Basarabia, incluzând cele două  războaie mondiale. Destinul oamenilor se împletește cu destinul istoric al ținutului românesc de peste Prut, zbuciumat de atâtea evenimente care au venit ca un tăvălug peste el, prezentat într-o descriere dramatică de către scriitor: „Odată cu începerea războiului, fierbea lumea întreagă, fierbea Ciutura (…) Nu e mare taină la mijloc că biata Basarabie, veşnic trecută dintr-⁠o ţară în alta, atunci ajunsese la culmea răscrucilor..”. Pentru a rezista vicisitudinilor istorice și a-și păstra identitatea, neamul și limba, moldovenii de peste Prut s-au recompus în jurul vetrei satului, sorbind din izvoarele veșniciei neamului românesc. Onache Cărăbuș, protagonistul romanului, se remarcă prin bunătate și înțelepciune, la fel ca și familia acestuia, soția Tincuța și fiica Nuța, dar și ceilalți săteni, personaje în romanul lui Druță, care luptă pentru supravieţuirea românilor dintre Prut și Nistru, cu tenacitate, curaj, credință, răbdare, hărnicie, blândeţe, multă forţă şi nenumărate sacrificii.

Un alt motiv pentru care am ales să aduc în atenția dumneavoastră această carte il constituie valoarea ei în literatura română din Basarabia, romanul fiind studiat în liceu, de către elevii din clasa a XII-a. Criticul literar Adrian Marino consideră că „ e, fără îndoială, marele roman basarabean venind din Basarabia (numită în carte Moldova) și reprezentând Basarabia într-o narațiune simbolică, de dimensiuni epopeice, Basarabia cu toată istoria ei, dramele, transformările și sfâșierile interioare. El oferă o vastă panoramă asupra timpurilor, asupra vârstelor și devenirilor unui spațiu al câmpiei, peste care se abat necruțătoare încercările destinului.’’ Este important pentru generația actuală să cunoască dramele trecutului care sângerează și astăzi, să își formeze prin lectură o imagine completă asupra oamenilor din trecut și prezent, să înțeleagă mai bine trăirile și suferința românilor de pe cele două maluri separate ale Prutului și ce i-a făcut să reziste.   

Fiind structurat pe 17 capitole, în ediția din 1990, Editura Literatura artistică, Chișinău, unele cu titluri simbolice (capitolul VI – Maci roșii, maci fierbinți; capitolul VII – Norocul; capitolul X – Cina cea de taină; capitolul XVII – Fluturi negri), romanul abordează, pe lângă tema destinului istoric al românilor din Basarabia, și tema familiei, a iubirii, a pământului mioritic, inserând motive literare  cunoscute și mituri arhaice pentru zugrăvirea tabloului autentic al satului basarabean. În rivalitatea dintre cei doi frați de cruce, Onache Cărăbuş, care își construiește casa pe pământul sărac și bătut de vânturi de pe dealul  mare, și Haralampie – poreclit „Buliharul”, care și-a ales un pământ fertil ca loc de casă pe dealul mare, cățelușa Molda, apărută din negura istoriei legendare, ca însoţitoare a lui Dragoş Vodă la descălecatul Moldovei, și aciuată în ograda lui Onache Cărăbuș, devine protectoarea locului și vestitoarea lupilor sau a duşmanilor, anunțând prin lătratul ei urgia Primului Război Mondial. Ea este cea care care își salvează stăpânul, pe Onache, de la înec, când se întoarce după război în sat și vede că satul a luat foc, iar oamenii au rămas fără adăpost. În mod simbolic, atunci când este cedată Basarabia, protagonistul se află pe podul de pe Prut, între un grănicer român și unul rus, având rolul de martor şi mărturisitor al vremurilor istorice, reprezentând conştiinţa permanenţei poporului român. După reconstruirea gospodăriilor arse, viața își reia cursul firesc, iar comunitatea crește prin nașterea mai multor copii, printre care și Nuța, fiica lui Onache și a Tincuței, care ar fi trebuit să se căsătorească cu Nică, băiatul lui Haralampie, ajuns bogat, dacă nu rămânea șchioapă în urma unui accident. Din acest motiv, nunta celor doi nu mai are loc, Nică căsătorindu-se cu fata urâtă a primarului din satul vecin, iar Nuța cu Mircea Moraru, un băiat de țăran din satul ei. În timpul celui de –al Doilea Război Mondial, chiaburul Haralampie este deportat în Ural, Nică se refugiază în România, iar soțul Nuței se înrolează voluntar în Armata Roșie, fiind decorat, iar după război ajunge brigadier în colhoz, dar se îndepărtează de familie. Destinul Nuței impresionează prin dramatism, deoarece era cea mai frumoasă fată din sat („Era numai una în toată Ciutura, în toată Câmpia Sorocii, în toată Uniunea Sovietică”) și fiecare dintre cei doi flăcăi și-o dorea de soţie, dar alegerea nu a stat în puterea ei, ci a destinul sau poate a întâmplării. Mircea s-⁠a înrolat în Armata Roşie, iar Nică în armata română, reîntâlnirea celor trei producându-se într-o vară, în care Mircea, întors în sat, lucra pe câmp cu nevasta, iar Nică se ascundea de noua putere, sperând să treacă Prutul clandestin în România.

La finalul romanului, odată cu lumea care dispare asaltată de elementele modernității, Onache Cărăbuș, exponentul vechilor rânduieli și tradiții, al dragostei pentru valorile sacre, se stinge împreună cu ea.  Împovărat de propria bunătate, neprețuită de oameni, vorbele tăioase ale acestui personaj din secolul trecut sună astăzi ca o profeție nemiloasă:  „O să fiți bogați, măi Buliharilor, o să aveți de toate, dar n-o să aveți suflet, și atunci o să veniți la mine să vă împrumut măcar cât de cât, să aveți cu ce vă spală dimineața pe față…

– De ce crezi c-au scos sufletul din noi?

– Pentru că nu vi se mai face dor de casă, de copii, de sat. Când omul ajunge secătuit în așa măsură, încât nu-i mai arde a nimica, înseamnă că au scos sufletul dintr-însul.”

„Povara bunătății noastre” este un roman – rapsodie, care înalță sufletul sensibil al românului pe culmi nebănuite, acolo unde îi este locul. Un roman al peregrinărilor confuze și al întoarcerii acasă, așa cum afirma însuși autorul N. Druță: „din tot ce mi-a fost dat să scriu, acest roman a fost cartea cea mai persecutată, cea mai prigonită, cea mai nedreptățită …  Onache Cărăbuș, care-și începuse văleatul în limba maternă, mai apoi a vorbit în limba rusă, în letonă, în multe alte limbi, pentru a se putea întoarce acasă”.

 Citiți romanul pentru a descoperi care sunt poverile pe care le purtăm noi, astăzi!

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *