Realitate și magie, o provocare pentru cititorii lui Neil Gaiman

Autorul Articolului: Ariana Marcu, clasa a 7-a A

Recent am citit o carte. Voi împărtăși, deci, această lectură cu voi. Se numește ,Oceanul de la capătul aleii. Romanul a fost publicat în luna iunie a anului 2013, iar ediția în limba română a fost lansată simultan cu cea în engleză, la editura Paladin. A fost tradusă de Iulia Dromereschi.

 Autorul cărții despre care vă povestesc este Neil Gaiman, un scriitor britanic ce a publicat numeroase cărți de fantezie,  printre care Cartea Cimitirului, Băieții lui Anansi, Zei Americani și Legende Nordice. Romanul este tipic Neil Gaiman, misterios, fermecător, expresiv și potrivit pentru orice tip de cititor. Pentru a vă stârni curiozitatea, scriu următoarele rânduri:

Naratorul privește Oceanul. Îi aduce în minte imagini supranaturale, evenimente uitate care s-au petrecut când el era doar un copil . Devine copil pentru a doua oară. Prietenii băiețelului sunt cărțile. Altă prietenă a lui a fost o pisicuță neagră, care și-a găsit prea repede sfârșitul. Atunci când un om abandonează viața printr-un gest tulburător, băiatul mai câstigă o prietenă, o prietenă puternică numită Lettie Hempstock care se dovedește a fi mult mai bătrână decât pare, mult mai înțeleaptă decât un om poate să devină într-o viață, iar familia ei este de-a dreptul magică. OCEANUL este de asemenea magic și chiar de-i mai mic decât alte oceane, el rămâne nu numai propietatea lui Lettie Hempstock, ci și o salvare pentru protagonist și în final o speranță de renaștere. Naratorul merge într-o aventură misterioasă alături de noua sa cunoștință. Acolo cerul este portocaliu și pericolul îngreunează aerul. Ca din majoritatea aventurilor pe care un copil poate să le aibă, se întoarce acasă rănit. Are o gaură în picior, o gaură de ,,Purice” (nu genul de purice pe care îl iei de pe malul râului Bahlui- mai mult genul de ființă magică, dar scârboasă, care totuși rămâne un parazit). Puricele acaparează viața băiatului care încearcă să-i ceară ajutor lui Lettie. Gaura din picior trebuie cusută, puricele care se numește Ursula Monkton trebuie îndepărtat, iar familia Hempstock trebuie să găsească soluții. Fiind atat de bătrâni, știu să facă multe, dar soluția lor finală- Păsările Foamei, amenință însuși copilul. Păsările Foamei mănâncă purici și sunt genul de ființe care ling farfuria după ce termină mâncarea propiu-zisă. Un rest al Ursulei se află char înăuntrul băiatului. Evenimentele se pierd cu timpul în mintea protagonistului. Ceea ce s-a întâmplat cu adevărat cu prietena lui este înlocuit de minciuni, căci minciunile sunt mai ușor de acceptat decât un adevăr crunt-absurd-imprevizibil, dar atâta timp cât Lettie Hempstock are Oceanul, el poate continua să spere că Ea se va întoarce.

Cu speranța că nu voi dezvălui prea multe, rezum unul dintre fragmentele mele preferate.  Lettie Hempstock îl ținea strâns de mână pe băiat. . Bagheta de alun din mâna fetei a cărei putere era amplificată de un bănuț înfipt în vârful acesteia îi ghida pe cei  doi precum o busolă. Dintr-o data, vârful ei a luat foc. Lettie a înfipt bagheta în muschiul umed al pădurii. A luat bănuțul în mână; a continuat să meargă. Băiatului îi era frică, dar strânsoarea mâinii prietenei sale îi dădea putere. Cu cât înaintau, copacii se răreau și cerul devenea portocaliu. Erau încă pe teritoriul familiei lui Lettie Hempstock,  erau la granița dintre lumi,  aproape de vechiul ținut și aproape de pericol. Băiatul nu credea că erau pe teritoriul familiei Hempstock; nu credea că aceasta era aceeași Lume în care a trăit timp de șapte ani. Cei doi s-au oprit. În văzduhul portocaliu mat fâlfâia o ființă ca de cârpă . Era  enormă. În loc de ochi avea găuri . Fața de cârpă învechită îi era sfâșiată. Era  un purice. Nu îsi dezvăluise numele, dar susținuse că era stăpână peste acel tărâm. Puricele   voia să aducă bucurie oamenilor; bani,  asta își doresc ei mai mult decât orice.  Creatura, acum mai aproape de pămant, îi fixa pe cei doi  cu ochii săi din găuri. Lettie îi porunci încă o dată să îi spună numele, iar apoi cântă ceva. Băiatul nu înțelese versurile, categoric neenglezești. Cântecul s-a încheiat. A funcționat. Zbieretele creaturii de pânză au străbătut mintea băiatului, iar pe solul negru au aterizat fâșii de material de culoarea ceții. Puricele nu mai era.  Lettie ar fi trebuit să fie fericită, măcar ușurată – doar și-a indeplinit misiunea . Dar nu părea să se simtă astfel. Copiii se întorceau spre casă. Grija îi măcina pe amândoi. Aceasta nu avea să fie ultima lor întâlnire cu ființa din cârpe cenușii. Puricii te urmează adesea acasă.

Acesta este un articol scurt, dar dacă l-ați parcurs până la sfârșit e primul pas către o carte puțin mai lungă. Dacă sunteți, ca și mine pasionați de cărțile cu un echilibru magie – realitate delicat, cu limbaj simplu, dar cu impact și cu sfârșit confuz, vă recomand să o citiți! Dacă nu vă plac aceste lucruri, vă recomand să o citiți oricum! Spor la lectură!

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *