Rock. Rima perfectă pentru boboc?

Autorul Articolului: Ilie Răzvan Țurcanu

Este absolvent al Liceului Teoretic „Vasile Alecsandri”, student la Comunicare și Relații Publice, UAIC Iași, fost student Erasmus la EFAP Paris și inițiatorul unei adevărate istorii muzicale în școala noastră.

Episodul 1

Iași, 2014, Liceul Teoretic Vasile Alecsandri, mister și entuziasm.

Proaspăt ajuns pe tărâmul Iașului, dintr-un Chișinău al unei lumi paralele, tot ce voiam să fac era să găsesc locul căruia să-i aparțin. Erau 4 mari schimbări majore în viața mea: locul de trai, trecerea la etapa de liceu, cosmetizarea unei limbi pe care eram obișnuit să o stâlcesc (pentru că așa era cool) și înarmarea cu prima mea chitară. Nu știam foarte multe despre Iași, pentru că inițial țintisem extravaganța Bucureștiului. Însetat de aventură, îmi doream să aterizez cât mai departe de ceea ce îmi era familiar și să îmi dau un restart complet – de la preocupări, până la oamenii din jurul meu. De altfel, am putut să o fac și la Iași, într-un liceu care mi s-a imprimat în amintire sub forma celui mai frumos cadou al adolescenței mele.

Am fost repartizat în clasa doamnei profesoare Alla Apopei, care ne preda română și latină,  îndemnându-ne totodată să ne implicăm în proiectele europene organizate în liceu, chiar dacă o parte dintre noi voia doar să iasă cu prietenii și să vegeteze pe news feed-ul de pe Facebook. Încă din prima zi în care am pășit în Alecsandri, am avut surprinderea să fiu tratat cu o ospitalitate ieșită din comun atunci când am intrat în biroul doamnei director Manuela Coțofan. Și spun asta pentru că nu orice director se arată instant încântat la propunerea unui boboc de a înființa o trupă de rock în liceu. Asta însemna încredere din partea doamnei director și respectarea unui angajament din partea mea. Mai exact, încrederea că nu vom transforma repetițiile în chefuri și respectarea angajamentului conform căruia vom reprezenta Liceul Teoretic Vasile Alecsandri din Iași atât la evenimentele din cadrul acestuia, cât și la nivel local. Nu cred că putea fi mai frumos de atât: tocmai îmi fusese confirmată susținerea liceului în planul meu malefic de a îmi aduce tobele din Chișinău și de a mă înhăita cu artiștii încă necunoscuți ai noului meu liceu.

Primul complice, pe nume Nichita, a fost recrutat în cadrul festivității de prezentare a Consiliului elevilor. Eram pe același rând de scaune, ascultând cu luare-aminte spusele celor din fața noastră. La prima vedere, mi s-a părut un băiat de gașcă și mi-a inspirat o anume energie artistică. De aceea, am fost inițiatorul unei glume proaste, pe care nu o să o menționez aici, și am făcut cunoștiință în șoaptă, în plină festivitate. După ce am ieșit din sală, am aflat că are o chitară, o compoziție proprie și un mare chef de viață – de ajuns pentru mine încât să îi propun să cântăm împreună.

Al doilea complice, pe nume Lorena, a apărut în poveste după ce am rugat-o pe doamna Silvia Coșarcă, profesoara noastră de muzică, să ne ajute la găsirea unui basist. Lorena avea un breton rebel, purta o cămașă în carouri și avea un râs copios. Aflasem că tatăl ei e muzician și că are o chitară bass, pe care fiica sa ar putea-o putea folosi la repetiții. Abia așteptam să văd cum va suna acest trio proaspăt format, autointitulat Chilli Vibes.

Prima noastră repetiție din sala de festivități a fost o surpriză din mai multe puncte de vedere. De exemplu, mi-am dat seama că nu am habar cum se folosește un mixer, care face legătura dintre instrumente și boxe. În urma unui scurt tutorial de pe YouTube, am elucidat misterul și eram gata să rockărim. Având în vedere faptul că eram un mare fan al trupei Red Hot Chili Peppers, am propus să începem cu două coveruri: Californication și Under the Bridge. Pe parcurs, constataserăm că am ales niște piese prea complexe pentru noi și nici măcar nu știam cum să localizăm notele pe chitară, dar ne-am încumetat să o facem și pe asta.

După câteva săptămâni de repetiții, era timpul pentru primul nostru concert, în fața Consiliului profesoral. Cu Nichita la chitară, Lorena la bass, iar eu la tobe și voce, am reușit să interpretăm o simfonie a geamurilor sparte. Poate că nu am fi fost conștienți de asta dacă am fi cântat între noi, dar fețele profesorilor noștri spuneau adevărul crunt. De altfel, se simțea acea atitudine încurajatoare din partea dumnealor, de parcă acele aplauze de la final ar fi spus: nu am auzit vreodată ceva mai disonant și mai gălăgios, dar vă susținem, pentru că știm că veți deveni mai buni. Acum râd cu lacrimi de episodul respectiv, dar recunosc că a fost ceva destul de stânjenitor.

Peste aproximativ o lună, în decembrie 2014, l-am cunoscut pe Ștefan. Era un tip suplu, mic de statură, cu ochelari și departe de a striga VREAU SĂ SOCIALIZEZ. Cu toate acestea, avea un simț muzical extraordinar, reușind să învețe solo-ul de chitară electrică de la Hotel California folosindu-și doar auzul. Ștefan ni s-a alăturat în ajun de sărbători, atunci când am cântat la serbarea dinaintea vacanței de iarnă. Pentru câteva momente, am lăsat rock-ul și am pretins că suntem niște tineri model, care cântă colinde pentru că așa le spune inima. În realitate, am făcut-o de dragul diversității muzicale și de dragul apartenenței la comunitatea pe care o iubim. De aceea, nu cred că putem fi condamnați pentru asta.

După lunga contemplare din vacanța de iarnă, am ajuns la concluzia că nu pot fi solist vocal și toboșar în același timp, pentru că atunci când le făceam împreună, le făceam prost. Nu știu dacă a fost o coincidență, dar în acea perioadă am cunoscut-o pe Ana, solista care a căzut din cer exact atunci când umanitatea avea nevoie de ea. Era cu doi ani mai mare decât noi, studiase canto la Școala Populară de Arte și mi-a inspirat încrederea că este punctuală și dedicată proiectelor în care se implică. Mi-a confirmat presupunerea respectivă pe parcursul următoarelor repetiții. Ana ne trata cu multă grijă și iniția discuții ori de câte ori simțea că cineva e cu moralul la pământ sau atunci când monotonia acelorași piese ne făcea să ne pierdem concentrarea.

Așadar, eram cinci aventurieri gata să cucerească lumea și abia așteptam să cântăm în noua formulă extinsă. Festivalul Nonviolenței, despre care știam doar ce se poate înțelege din denumire, era următoarea stație și era programat pentru luna martie. Între timp, începuserăm repetițiile în sala de festivități, unde urmau să se nască multe alte prietenii sincere și pline de muzicalitate.

Nu pot să nu vorbesc despre ele în următorul articol… Chilli Vibes – fără resentimente. Numai muzică!

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *