Sfârșit de an cu miros dulce de cerneală

Autorul Articolului: Prof. Mona Coțofan

În copilăria mea, sfârșitul anului școlar însemna, printre altele, și bucuria de a primi o carte. Asta însemna că ai fost vrednic, silitor, că te-ai făcut remarcat și că meriți să fii evidențiat, în curtea școlii, printre elevi și părinți, îmbrăcați de sărbătoare, emoționați, nerăbdători să afle dacă numele li se va auzi de la tribună, în murmurul de voci și în ropotul de aplauze.

Am primit premiul I și coroniță, în toți anii de școală, și unele dintre cununile uscate încă se mai odihnesc, în casa copilăriei mele, pe un raft, amintind de emoțiile de odinioară. Fiecare chemare pe scenă însemna însă și un braț de cărți, alese cu grijă de învățătoare, mai târziu de profesorii mei, fiecare dintre ele purtând pe pagina de gardă câteva cuvinte pe care le citeam cu ochii umezi, căci mi se păreau concentrarea unui profund respect reciproc ce mă lega de toți mentorii mei. Aceste cărți sunt și astăzi, într-o mică bibliotecă din casa părintească, alături de fotografiile de la serbările de atunci.

Vacanța mai aducea, întotdeauna, alte două daruri de la părinți: un popas la cofetărie, unde îmi savuram prăjitura cu fruntea încununată de laurii unui an cu succes, spre admirația vecinilor și spre mândria alor mei, și unul la librărie, de unde îmi alegeam încă o carte, ca să am ce citi peste vară. Aceste cărți erau micile comori personale, îți aparțineau numai ție, pentru ele aveai acces la un raft, doar al tău, puteai să petreci în compania lor diminețile luminoase, în care erai singur acasă și încă nu ieșiseră copiii la așteptata joacă din fața blocului. Aveam să aflu mai târziu cuvintele lui Marcel Proust- Probabil că nu există zile mai fericite din copilărie, ca acelea petrecute citind o carte extraordinară, dar înțelesul lor îl știam din vremea primelor mele lecturi.

Veneau apoi aniversările, alt prilej să primești cărți frumoase, care miroseau a cerneală, dulce și ispititor, și care, pe aceeași pagină de gardă, păstrează urmele prieteniilor din vremea școlii. De Crăciun, pe lângă portocala cumpărată din vreme, după cozi uriașe la Alimentara, și ascunsă în hârtie cerată, în dulap, de unde răzbătea doar parfumul, ca o promisiune de sărbătoare, primeam o carte și darul acesta îmi bucura toată vacanța. Așa se face că am petrecut toate vacanțele alături de colecția Jules Verne, de pildă, sau de Povești nemuritoare, sau de minunatele cărți din Biblioteca pentru toți.

Profesor fiind, mai târziu, am păstrat imaginea sfârșitului de an din copilăria mea, alegând cu grijă cărțile pe care să le dăruiesc elevilor mei, gândindu-mă la fiecare dintre ei, cu drag și cu recunoștință pentru drumul parcurs împreună. Dincolo de încărcătura emoțională a temei, cred că astăzi, mai mult ca oricând, elevii premianți trebuie să fie răsplătiți cu o carte. După un an greu, de izolare, de teamă, de neliniști, pagina de gardă a cărților oferite în dar ar trebui să conțină cuvintele: “Ție, învingătorule!”. Pentru că este minunat că niște copii au reușit să rămână legați de lumea reală a școlii, chiar dacă au fost închiși într-un spațiu virtual. Pentru că au reușit să rămână sănătoși, să regăsească bucuria revederii cu profesorii și colegii, pentru că au înțeles că viața este provocarea noastră și au trăit frumos și acest an greu. Fiecare copil care citește trebuie să fie un model celorlalți.

Conform Barometrului de consum cultural 2020, realizat anul trecut de Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală, doar 9% dintre români citesc zilnic. Statistica anilor precedenți arăta că 69% nu împrumută niciodată cărţi de la bibliotecă, 61% nu accesează niciodată arhivele digitale ale bibliotecilor şi nici nu descarcă de pe internet cărţi, iar media de lectură este de 5 minute pe zi, timp care ne situează pe penultimul loc în UE.  În aceste condiții, a oferi o carte unui elev merituos nu mai este o opțiune a școlii, ci o obligație.

Dacă cifrele neliniștesc sau chiar sperie, tinerii minunați pe care îi avem în școala noastră  reprezintă speranța. Mi-a revenit în memorie o imagine, care poate fi cheia înțelegerii gestului necesar de a răsplăti învățătura cu o carte. Socrul meu era colecționar de fluturi și, uneori, creștea fluturi rari, pentru a-i schimba cu exemplare din alte părți ale lumii, care să-i îmbogățească insectarul. Așa se face că am văzut cum ies din pupa lor păunii-de-noapte, mai întâi stingheri, aproape de condiția lor de omidă, neștiind că au aripi strânse, fremătând umed pe lângă trupurile lor stângace. Apoi, ceva se întâmplă, o rază de soare, un stimul cald, îi convinge să facă efortul de a întinde pentru întâia oară aripile umede în lumină, să le usuce, să le umple de energia vieții și să zboare. Pentru un copil, o carte ce îi răsplătește munca poate fi acest stimul solar, condiția zborului său spre bolțile lumii.

Cărțile sunt felul oamenilor de a avea aripi, spunea Andrei Pleșu. Cum școala îi ajută pe tineri să își găsească aripile, să iasă din pupa în care îi închide lumea și să zboare, așteptăm nerăbdători momentul festiv al cărților dăruite, al marilor călăuziri spre cunoaștere, al sărbătoririi împreună, în miros dulce de cerneală. Pentru că suntem învingători.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *