Șirul de Iulii – de ieri, de azi, de mâine

Autorul Articolului: Iulia Rotaru

Dacă ar fi să asemăn copilăria cu ceva, atunci ea ar fi o carte. Nu-i așa că din momentul în care îți aduci aminte de un moment drag, apare altul, apoi altul și tot așa? Ești nerăbdător să afli ce se va întâmpla în următorul „capitol”, după care devii uimit și vrei mai mult. Dacă mă gândesc mai bine, amintirile provoacă o dependență de care nu prea suntem conștienți. Rămâi surprins de cât de multe lucruri, gânduri îți poți aduce aminte și ce fiori simți. Unele nu sunt tocmai frumoase, ba poate sunt chiar rușinoase sau dureroase, dar ele ne-au ajutat să devenim oamenii care suntem astăzi. Fiecare amintire ne reamintește de vârsta la care s-a întâmplat.

Pentru scrierea acestui articol, m-a inspirat cartea „Exuvii”, scrisă de Simona Popescu, care spunea: „Toate Simonele astea există într-un fel, sub alta formă poate, naiba știe, le simt, îmi împrumută senzațiile lor, mi-au lăsat o uriașă moștenire si o grămadă de datorii în același timp. Cum să se înțeleagă, mă intreb, fetița băiețoasă de la 4 ani cu momîa de la 6 sau cu fetița ambițioasă de la 9 ani, tocilara de la 11 cu leneșa de la 16, slăbănoaga de la 15 cu grăsana de la 17, anemica de la 19 cu vitala de la 21, urâta de la 10 cu frumușica de la 13, visătoarea de la 16 cu proasta de la 15, eleva cu profesoara, fecioara cu femeia, îndrăzneața cu timida, revoltata cu fricoasa, isteața nesuferită cu încrâncenata si confuza pe care acum le prețuiesc mai mult, alintata cu severa aia tăioasa, si tot așa. Mezaliante, compromisuri, negocieri…”. Mai pe scurt, fiecare persoană este produsul a tuturor persoanelor care au fost înainte. De exemplu, eu, cea de acum, de la 14 ani, mă comport și sunt produsul Iuliei de la șase ani, de la nouă ani, de la 11 ani și tot așa, până la 14.

În grădiniță, nu aveam astâmpăr. Cred că mă mișcam mai ceva ca un titirez câștigat la pufuleți cu surprize. Atunci, nu aveam nicio grijă pentru ziua de mâine. Poate că singura mea grijă era legată de ce jocuri urma să joc sau dacă un prieten nu venea, eu cu cine urma să stau? Singurele întrebări pe care mi le-aș dori să mi le pun și acum. Țin minte cât de mult ne bucuram când ne așezam pe pernuțe și doamna educatoare ne spunea povești. Înainte să înceapă, ne dădea câte un drops colorat cu gust de fructe.

În școala primară, am devenit conștiincioasă. Am fost creativă și plină de viață. Din păcate, aveam impresia că dacă te purtai misterios și erai un pic răutăcios cu ceilalți, erai plăcut de toată lumea. M-am înșelat grav. Din fericire, nu a durat mult faza asta. Acum, la 14 ani, cred că acea perioadă de șase-zece ani a fost cea mai frumoasă din viața mea de până acum. Eram bucuroasă până peste cap când mama spunea: „Ghici ce fac bun? Simți miros?”. Bineînțeles că simțeam. Hmmm! Poruuumb. Când era cald, în fiecare seară ieșeam la joacă, zis și „în drum”, cu mulți copii și ne jucam cu o așa de mare ardoare, până când se lăsa întunericul și ne chemau părinții acasă.

În școala gimnazială, am devenit mai responsabilă, astfel încât dacă un prieten voia să meargă undeva și părinții nu îl lăsau, era de-ajuns să spună că și Iulia merge, după care erau imediat de acord. Atunci am învățat mai multe despre mine. Mi-am făcut chiar și o idee despre ce mi-ar plăcea să fiu când voi fi mare.  Am realizat atunci, când a venit pandemia în clasa a VIII-a și școlile s-au închis, când trebuia să învăț de una singură pentru Evaluarea Națională, că viitorul meu ține doar de mine. Din fericire, totul a trecut cu bine și astrele s-au așezat astfel, încât eu să ajung la un liceu care îmi oferă multe posibilități.

În aceste câteva luni pe care le-am trăit din clasa a IX-a, am devenit curioasă și dornică să încerc lucruri noi. Din păcate, am început să fiu mai somnoroasă, pentru că stau până noaptea târziu să fac ceea ce trebuia să fac în timpul zilei.

Viața este tare șireată. Nu-ți dai seama la timp când începe și când se termină. Astfel, am realizat că timpul, care a trecut cât ai bea o ciocolată caldă, a cutreierat deja 14 ani. 14 ani în care am trecut prin multe schimbări. Iulia cu mulți prieteni de la șase ani ar fi extrem de surprinsă să o vadă pe introvertita de la 14, cea plina de viață de la 8 ani nu ar recunoaște-o pe leneșa de la 12. Iulia de la 10 ani, care ar fi fost dispusă să se trezească cu noaptea în cap fără nicio problemă, ar râde de somnoroasa de la 14 și tot așa. Simt că, deși anii au trecut, acest șir de Iulii nu a dispărut de tot, ci doar s-a așezat pe margine, lăsând loc altei Iulia să-și facă de cap, pentru că, așa cum este viața, fiecare etapă are un început, dar și un sfârșit care nu este un sfârșit până la capăt.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *