Spițele bicicletei la cosit de iarbă

Autorul Articolului: Alexia Gabriela Roman

,,Se pierdea în mulțime ca un fir de nisip”- (Crimă și pedeapsă, F. M. Dostoievski)

Unde și când încep pasiunile să prindă contur? Muzica este strigătul meșteșugit al oamenilor și una din cele mai captivante arte. Ei bine, fie că sunetul e perfect sau imperfect în urechile mele, eu m-am aruncat trup și suflet în brațele muzicii. Nu pot nega, însă, faptul că dezvoltarea mea este susținută și de alți piloni. Cum încercarea moarte n-are, am apucat taurul pe două roți de coarne și am luat-o la drum.

Știți sentimentul când reveniți în casă după un efort fizic și vă așezați întinși în pat pentru tot restul zilei? Eu îl cunosc bine. Am prins gustul adrenalinei  și mi-e greu să scap de ea (nici nu vreau să o fac, desigur). Am ajuns să învăț ce înseamnă efortul și voința, febra musculară de a doua zi, transpirația inevitabilă, vântul care bate mereu în față, lanțul care pocnește brusc și vaselina de la roți, care ajunge mereu pe papuci.

În graba mea de a ieși cu bicicleta din casă, murdăresc pereții cu roțile sau iau, neintenționat, varul de pe aceștia. Arăt ca un pitic însuflețit de grădină care duce în brațe un coș plin de roade. Vecinii mei nu ar spune același lucru, căci se întâmplă de multe ori să uit că „încheieturile” bicicletei scârțâie. În acest timp, râsul mă pufnește imediat ce vecinul de la doi trece pe lângă mine cu animalul lui de companie, un yorkshire pretențios, iar frânele se blochează și scot un sunet oribil. Când trântesc ușa blocului fără niciun control, mă uit în treipărți: în spate, înainte sau la dreapta. Nu mi-a luat mult să realizez că fiecare pas și mișcare pe drumul cartierului fac parte dintr-un labirint mult mai complex decât s-ar putea crede. Primul reper e, poate, cel mai dureros de până acum. Lângă ghena de gunoi stau fel și fel de oameni care nu au avut noroc sau care au ales acest trai. Uneori, gândurile mele călătoresc pe alte meleaguri și întrebarea  ,,Viața este un destin sau o artă” (din ,,Tema pentru acasă” de Nicolae Dabija) se repetă ca într-un casetofon stricat din anii 90’.  Sunt atâtea povești de spus și de ascultat, încât m-aș rupe de lucrurile iluzorii, aș trage aer în piept și aș face o pauză. Schimb viteza pe ghidon și trec mai departe, strângând ușor mânerele. Văd atâtea clădiri părăsite, fabrici cu geamurile sparte, cu stele diurne pe care rugina le face să apară prin acoperișul de zinc. 


 Poate, dacă aș putea da timpul înapoi pentru 10, 15, 20 de ani, aș  vedea o  cultură bogată, oameni care leagă prietenii la muncă, care stau cot la cot să ne ofere cele mai bune condiții. Sunt două lumi paralele într-un singur oraș. De partea stângă, oamenii străzii caută mâncare printre ruine, improvizându-și adăposturi primitive, iar de partea dreaptă vedem definiția urbanizării. De parcă realitatea nu m-a lovit direct în față, observ diferența dintre clasele sociale din ce în ce mai bine. Înaintez sub povara privirilor grele ale oamenilor care se învârt într-un cerc vicios, dar și pe lângă copiii inocenți care pot zâmbi sincer la problemele și ignoranța lumii. Trebuie să recunosc, nu e greu să pedalez când mă deplasez pe asfalt sau pavaj, dar niciodată o plimbare în oraș nu este 100% plăcută. Sunt multe mașini, mult zgomot de fundal și mulți oameni pe care am învățat să îi ocolesc. Din aceste plimbări urbane am învățat că trebuie să lupți până unde vrei să ajungi, fără resentimente. De ce? Drumul pe care vreau în final să îl parcurg este cel mai greu. Am luat-o la stânga cu toată viteza, pe drumul deformat și plin de gropi. Atunci, mă ridic instinctiv pe pedale (obiceiul bicicliștilor de a nu simți impactul roților cu solul) și intru pe drumul sălbatic al Grădinii botanice  ,,Anastasie Fătu”. Simt că natura lucrase geometric, de parcă ar fi mânuit echerul, compasul și firul de plumb. Sălbăticia mă fascinează. Poate că acolo e locul meu, unde pot uita de problemele zilnice. Chiar dacă până aici am văzut cele mai sumbre părți ale vieții, ajunsă aici – le văd pe cele mai bune. Copiii aleargă, se joacă cu mingea și râsul lor se aude din depărtare. Văd oameni care se relaxează la picnic și atmosfera e atât de degajată încât nimic nu mai pare brutal sau formal. Alți oameni stau la marginea lacului și se uită la rațele cu puii lor, înotând. Abia acum am motivul să zâmbesc și să urc prin pădure, unde găsesc liniștea în forma ei pură, nealterată, naturală.

Bicicleta, buna mea prietenă din copilărie, m-a ajutat să mă deplasez dintr-un loc în altul, să descopăr oamenii în schimbare, locuri contrastante, sentimente variate. Bănuiesc că e mai mult decât un obiect pe două roți. Nu, de fapt sunt sigură de asta! Ea m-a învățat cum să trec de la rău la bine, prin voință proprie, prin transpirație și febră musculară. E ciudat. Cum poate un vehicul al cărui motor sunt tot eu, să mă învețe atâtea lucruri? Am luat-o rapid printre copaci, printre cărările alambicate și mi-am astâmpărat inima, ce bătea să iasă din colivia pieptului, abia la final, într-un loc deasupra lumii. Doar eu și bicicleta mea.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *