Suflet de artist prin telescopul unui amator

Autorul Articolului: Alexia Gabriela Roman, clasa a 9-a E

Poate că mulți oameni s-au întrebat când și unde încep poveștile cu final fericit. Este interesant să fiu autorul unei opere, unei melodii, unui întreg musical, dar toate acestea să aibă o parte ruptă din mine și din mândria de om rațional. Ei bine, punând mâna pe un creion, adun toate tainele universului pe o bucățică de hârtie mototolită și uitată în buzunar. Am o cămașă simplă ecosez și un tricou cu o hartă complicată de forme abstracte. Acesta e stilul meu, bănuiesc. Când mă pun să scriu ce îmi trece prin minte, mâna îmi tremură și stau aplecată ca turnul din Pisa, până să îmi amintesc că în secolul 21 avem telefoane cu aplicația Notes. Practic, în telefonul meu este o amestecătură de partituri pentru chitară, poeme, texte scurte în care să mă descarc, și chiar începuturi de melodii. Îmi este greu să răspund la întrebarea de unde am inspirație. Nu știu, dar cred cu tărie că suntem mai puternici decât ne imaginăm și granițele nu există. Și totuși, ce ar fi dacă ar exista? Este alegerea fiecăruia dacă merge mai departe cu o identitate falsă sau dacă trece cu acte oficiale. Inspirația vine adeseori din fapte ireale pentru că satirii și centaurii încă locuiesc în colburile minții mele.

Alteori, îmi place să stau și să ascult ce cred de cuviință că îmi este mai folositor, ceva care să contribuie la starea mea de spirit. Fie că îmi pun căștile, fie că dau drumul la boxe, sunt perfect conștientă de faptul că genurile muzicale pe care le îndrăgesc nu sunt pe placul tuturor. E ca și cum oamenii s-ar uita printr-un telescop, într-un loc fix, dar nu au un câmp mare vizual. Deși acest lucru mă calcă pe nervi, aleg să scot și să ofer ce e mai bun din mine ( într-o oarecare măsură). Aș putea spune că sunt un bun ascultător când simt și când vreau. Știu că Mircea Eliade a fost mereu un om rigid, dar bun în sinea sa. Când am citit romanul său ,,Maitreyi’’, trebuie să recunosc, am fost stresată și deranjată de faptele oamenilor. De multe ori închideam cartea și mă întrebam ce se va întâmpla în viața mea. Totuși, perspectiva nouă a lucrurilor mi-a pus o fărâmă de curiozitate în colțul inimii mele reci în domeniul dragostei, dar calde în prietenie. Mă bucur că unele lucruri sunt în antiteză față de mine și Allan, personajul cărții. De asemenea, mă bucur că am ocazia să socializez cu oamenii și să mă comport ca o mamă care are grijă de copiii săi. Allan ar face asta pentru o singură persoană: Maitreyi. Eu nu am persoane preferate și durerea îmi este străină.

    

Totuși, cu toții suntem oameni, ființe morale. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că oriunde pe planetă vedem același soare, aceeași lună și același cer. Da, vremurile și generațiile diferă tot mai mult unele de altele și, din acest considerent, aș vrea să inventez mașina timpului pentru a da mâna cu Allan. Atunci i-aș spune: „Suferința face parte din natura umană. Peste 88 de ani totul se învârte în jurul unui sistem rece, instabil și robotizat, unde iubirea adevărată este salvarea. Bucură-te de persoane și îmbrățișează-le ca și când ar fi ultima dată. Să ai grijă ca Chabu să nu afle despre relația ta cu Maitreyi dacă nu te simți pregătit pentru despărțire. Totuși, fii împăcat cu ideea că oamenii sunt temporari. Petrece mai mult timp în munți și găsește fericirea. Sfârșitul e departe, dar atât de aproape și mereu ne găsește nepregătiți.”

Nu vreau să admit că o parte din Allan crește în fiecare din noi, dar accept ideea că a fost odată ca niciodată…și continuă. Am simțit aceeași senzație de stropi de ploaie pe piele ca și el. Am simțit iubirea în ½ din frumusețea ei. Am momente în care aș vrea să dispar în munți pentru o perioadă lungă de timp. Am ascultat oameni a căror povești meritau să fie spuse. Allan chiar e aici, dar nu e identic! Totuși, nu vi se pare ironic? Scriu articolul în timpul unei ploi torențiale, în balcon. Mă puteți numi în orice fel, artist sau doar un simplu amator. În Notes nu am un roman, dar am gânduri vărsate, de obicei, în engleză. Dar Mircea Eliade? A așternut pe foaie alt fel de gânduri. Ascult ploaia și mă simt bine, știind că iubesc oamenii, dar momentul e doar un scut și o pregătire pentru descărcări electrice. ,,Dar ploile…Ce nopţi de luptă cu neurastenia, ascultând ritmul acela neuitat al apei pe acoperiş, revărsări fără pomină, zile întregi, întrerupte numai de ceasuri cu bură pulverizată şi fierbinte, prin care treceam ca printr-o seră, căci picăturile acelea nevăzut de mici purtau cele mai istovitoare parfumuri, şi anevoie puteam răbda capul plecat, ci trebuia să-l răstorn pe umeri şi să alerg cu nările şi buzele răsfrânte. Stăteam serile în odaia mea confortabilă şi răcoroasă sau mă plimbam pe veranda bungalow-ului încercând să regăsesc gustul tutunului (pe care nici cele mai exagerate precauţii ale mele nu-l feriseră de umezeală), şi câteodată simţeam că n-am să mai pot îndura. Îmi venea atunci să strâng pumnii şi să lovesc lemnul balustradei, să urlu şi să pornesc prin ploaie afară, în întunerec, oriunde, într-un ţinut în care cerul să nu toarne veşnic şi iarba să nu fie atât de înaltă, de umedă, de cărnoasă.’’

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *